Petru Popescu, Supleantul, Curtea veche, 2009

C. STANESCU

Unul dintre proeminentii fii ratacitori ai literaturii romane, prozatorul Petru Popescu, revine in tara ca Fat Frumos cu o carte in mana: „Supleantul”, povestea prezumatei idile din tinerete pe care membrul supleant in CC al UTC din acel timp (1973) ar fi avut-o cu „fiica puterii”, fiica devotata si iremediabil captiva in fascinatia exercitata de istoricul sau parinte, Nicolae Ceausescu.

Iubirea si sexul, crede eroul si prozatorul nostru, o pot smulge din cercul sau drogul fascinatiei, redand-o, eminescian, ei insasi pe captiva instrainata: iata, pe scurt, teza ori ideea romanului. Un roman al carui titlu, „Supleantul”, se traduce, conform dictionarelor, in mai multe feluri: loctiitor de judecator si, in a suplantá, „a face pe cineva sa-si piarda creditul, favoarea, autoritatea, pozitiunea si a-l inlocui”. In cazul nostru, al romanului cu acest titlu, inlocuitul este dictatorul Ceausescu, iar inlocuitorul devine eroul romanului si scrietorul lui.

Dar pana sa vedem romanul sa constatam ca intoarcerea „americanului” se face viu simtita la posturile de televiziune pline de alegeri prezidentiale, in ziarele de mare tiraj unde curg declaratiile si interviurile, precum si la cutare simpozion de jurnalism de la Cluj-Napoca unde Petru Popescu are ceva important de spus: intr-un cuvant, asa cum ne-a obisnuit, Petru Popescu umple rapid spatiul public, pare ubicuu, dispune, in fine, de un stil barbatesc si agresiv al promovarii personale invidiabil la urma urmei de majoritatea confratilor sai tintuiti locului.

Editorii cartii vorbesc despre succesul ei fulgerator, masurabil in cateva zeci de mii de exemplare, deja vandute odata cu ziarul respectiv. Autorul se considera si este pe drept cuvant un scriitor de succes in America, unde, pe langa altele, scrie scenarii de film pentru Hollywood: meseriasul propriului succes nu se dezminte nici acolo.

Cand, in 1991, dupa 17 ani de absenta asistam la prima lui revenire in tara aveam in fata ochilor, neschimbat, pe acelasi tanar inalt, cu ochii vii si ironici, frumos si placandu-i sa se vada asa in privirea celorlalti, volubil, disponibil, gata de dialog si acaparand numaidecat scena, monologand cursiv si fermecator, curios in chip natural de toate dar si impins in curiozitate de un cert si neastamparat demon al succesului. Pe care l-a avut deplin meritat cu primele lui trei romane, carti de fulgerator succes: „Prins”, „Sfarsitul bahic”, „Dulce ca mierea e glontul patriei”.

Scriitorul acesta cu aer de dandy, de monden schitand un nonconformism agreabil si facand oricand figura buna in inalta societate, de o simpatica si tolerabila impertinenta in ochii nomenclaturii incliftate, „a cazut” in acele romane peste cateva mituri ale generatiei anilor ’70: singuratatea colectiva, aventura clandestinitatii (alta decat aceea din „Ciresarii” lui C. Chirita, acela roman pentru copii), limbajul secret al muzicii tinere, subversivitatea adolescentei, drama lipsei de ideal pulsand confuz in mintea adolescentilor „furiosi”. Desi foarte tanar, autorul acestor romane n-a exersat experimentalismul, nu cauta modernismul cu orice pret. In romanele lui stie sa povesteasca, sa descrie, sa miste verosimil personajele ramanand el insusi prezent peste tot in text si, fara sa se ascunda printre randuri, nu-si lasa subiectul, odata prins, sa se autoreproduca. Il intereseaza ce spune si stie sa spuna ce asteapta cititorii lui sa auda (citeasca): dragoste, sex cu perdea (se „daduse drumul” doar la dragoste), moarte, putina neliniste metafizica, vacuitatea abia banuita a petrecerilor tineresti ale adolescentilor de altadata, solidaritatea de grup (de „gasca”) si chiar pigmentul unui fel de patriotism la vedere (in „Dulce ca mierea…”). Cu alte cuvinte, era de pe atunci un romancier interesat de continut si de ce se vede, de faptura diurna a individului intr-un moment cand proza tinerilor acelei epoci cauta cu lumanarea chipul nocturn si halucinatia onirica. In comparatie cu acestia, onirici prin program, Petru Popescu facea figura de outsider, fidel tehnicilor romanesti cu succes garantat la public, fapt pentru care deasupra lui n-au plutit suspiciunea ori banuiala oficiala. Stabilit in America, adaptabil, si-a construit succesul cu o putere de munca invidiabila si cu o intuitie fara gres.

„America, spunea el la prima intoarcere, este pragmatica si lipsita de lirism. Poetul societatii americane este omul de film. Poezia se citeste in mediul academic. In America este imposibil, exclus ca Poetul sa devina un purtator de cuvant, director de constiinta. Ritmul vietii americane este opus naturii meditative a poeziei. Sub raport cultural domina cultura de mare tiraj. Presiunea societatii de consum este extraordinara, iar preferintele oamenilor sunt dictate de presiunea si cota prosperitatii. Calea «culturii de constiinta» e foarte ingusta: se cauta formula de succes a culturii de mare tiraj. Asta e formula romanului popular. Cultura americana – mai spunea Popescu – este o cultura de cablu, de tv, iar grija principala este ca lumea (cititorii, auditorii: stapanii nostri! – n.n.) sa nu fie contrariata in preferintele si asteptarile ei: «realismul socialist» american, conchidea prozatorul, este teritoriul culturii americane de televiziune.”

Urmand cu dotare si vocatie remarcabile aceste prescriptii si reguli ce garanteaza puterea in lumea culturala americana si fructificand in chip „american” latura senzationala si atractioasa a propriilor experiente, scriitorul vine acum cu o carte alcatuita dupa reteta culturii americane de consum, un „roman popular” american oferit cititorului roman, si el un pic americanizat.

Cu siguranta cartea va avea succesul scontat: ea fructifica experienta la varf pe care tanarul scriitor a avut-o cu familia dictatorului roman (vazut ochi in ochi doar trei minute) intr-un inubliabil voiaj oficial din 1973 in America Latina, voiaj in care va fi din ce in ce mai aproape de fiica lui Nicolae Ceausescu. Pentru siguranta succesului de acum atractia si idila de atunci nu trebuie uitate, iar prozatorul le va nota in avanpremiera „Supleantului”: „Zoe Ceausescu a venit cu un volum pentru autograf si mi-a spus ca este o admiratoare a operelor mele. Era o personalitate complexa, o razvratita, dar si o prizoniera in interiorul familiei. Devenisem subiectul atentiei Zoei, ca scriitor, ca persoana sociala. Apoi interesul ei a capatat o nota foarte personala, ceea ce a dat nastere zvonului privind o romance” („Cotidianul”, 2008).

Respectivul zvon este acum un minunat agent publicitar al romanului „Supleantul”, „bomba” pe care Petru Popescu o poarta in ranita cu care revine in Romania. Din pacate, insa, „bomba” nu explodeaza. Nu explodeaza literar.

„Supleantul” este departe de romanele romanesti ale lui Petru Popescu, acelea in care tanara generatie s-a regasit si pentru care l-a iubit. Paginile rezistente, cele mai bune, din „Supleantul” sunt cele scrise in cheia acelora, despre viata secreta a grupului de tineri care odata cu „fuga” tanarului scriitor din tara se va destrama, lasand urme nostalgice de nesters. In rest, cea mai mare parte a cartii se impotmoleste in locurile comune – deseori penibile – ale romanului de consum popular, e plin de consideratii puerile dar pesemne pe placul cititorului american si americanizat. Iata cateva dintr-un ocean:

„Conchide ca ea, fiind cine este, emana o aroma afrodiziaca speciala: puterea. El neavand experienta cu acel afrodiziac, la inceput nici n-a observat. A flirta cu o femeie ce are putere, i se reveleaza acum, e o tentatie incredibila. Fata puterii il captiveaza, e clar, si nu numai in plan intelectual! Dac-ar fi sa se gaseasca singur cu ea intr-o incapere, intuitia de barbat ii va spune ca ar asedia-o vanjos si de multe ori in sir.” (p. 108).

Iata si elogiul unui fel de romanism trecut in lauda simpatetica si compatimitor patriotica a romancei:

„Privirea ei si-o aminteste ca fierbinte, rapida, disperata, ca si atingerea mainii. Se gandeste, categorial si plin de simpatie: romanca e o femeie nepregatita pentru sex ori pentru romanta. E nepregatita fiindca a fost, de sute de ani, neintrebata si lipsita de posibilitatea de a alege, fiindca a fost, de mii si mii de ori, petita pe neasteptata, la un targ, de un barbat necunoscut posesor a doua perechi de boi, e bun, au zis pe loc mama si tata, ori o livada de pruni, e bun, ori o moara, ori o suta de oi. Gata, bem aldamasul si femeia e coborata din caruta tatei si urcata in caruta sotului, si diseara, intr-o casa necunoscuta, intr-un asternut strain, cu gura cascata de surpriza (…) ea isi va incepe destinul de femeie … Aceasta Golgota a romancei, tanarul simte ca o intelege, desi el e dintr-un oras mare, in care femeile nu mai sunt chiar asa de napastuite ca in trecut.”

Sa nu plangi?!

„ …Si totusi … deschiderea spre placere, spre compatibilitate, spre feerie e atat de brusca si scurta in soarta romancei, incat asteptarea acelei clipiri e plina de temeri. Cumva, poate … fiica puterii e la varsta acelei clipiri?”

Sunt si consideratii filozofico-literare venite din partea citadinului pur-sange, cum ar fi aceasta:

„Generatii de romani care au ajuns in varful civilizatiei si educatiei simt ca un anume etern valoric a ramas in viata taraneasca, si ei, cei care au parasit glia … o regreta! Oare de asta a scris Liviu Rebreanu cu precadere despre tarani ori maximum sef de gara?”

Cogitatiunile eroului, „tanarul de talent” in curs de asediere a „fiicei puterii” curg asisderea pe zeci de pagini, derutandu-l de-a binelea, daca nu prostindu-l pe cititorul „vechiului” Petru Popescu.

Sa nu fim insa nedrepti fiindca, de cautam cu atentie, intre paginile romanului descoperim macar una profunda si revelatoare, mai cu seama pentru dilema in care se afla, precum si pentru aspiratia secreta pe care eroul pare a o nutri. Luminita, fata isteata si „curva” grupului de tineri nonconformisti ii spune intr-un vis, ca o ispitire a Sf. Anton ceea ce supleantul nu stie sau nu indrazneste sa gandeasca. Vorbele ei sunt expresia gandului ascuns al eroului. Ea e purtatoarea mesajului secret al romanului, ispitindu-l si punandu-l brutal pe erou in fata alternativei

„una din doua: ori fugi, cum credeam ca ai si facut deja, ori sa te intorci, si daca te intorci la mosia lui Piticu, macar sa fii tu vechilul lui de lux (… ) Taci din gura! Nu stii tu ce inseamna cu adevarat sa fii curva … Dar daca e vorba de ce conteaza la curvasarie, cine e clientul, aia conteaza! Si la capitolul cine ti-e tie client, ai tu mai mult noroc la capitolul asta decat toti oamenii pe care-i cunosc. Eu inmarmuresc de cata dreptate are. Tu, amatorul, ai clienti de anvergura si habar n-ai ce sa faci cu ei, darmite sa te vinzi lor la pretul de sus al pietii.”

Cuvinte revelatoare, tradand o fibra neactivata a eroului, dar puse in gura „curvei”, ca in vis. La auzul lor supleantul „inmarmureste” de cat adevar cuprind. Trebuie sa faca o „alegere” grea si sa decida: fuge pentru ca stapanii nu sunt demni de sluga (vechilul) lor! Trebuie gasiti altii, ca sa se vanda „la pretul de sus al pietii”. Cat cinism incape in aceste vorbe grele gandite de supleant cu vocea ispititoarei Luminite nu mai trebuie spus. Ele contin cea mai adanca si tulburatoare dezvaluire a romanului indicand in supleant nu atat un individ, cat o categorie.

In rest, cartea decade in „roman popular”, nu fara a-i face stapanului nedemn de sluga lui acest portret, portretul rizibil al lui Nicolae Ceausescu parand coborat in pagina direct dintr-o fresca monumentala a productiei specifice epocii despre care scrie:

„Barbatul (…): parul mare, carunt, dar plin de viata, pe care tocmai incepe sa-l are cu un pieptene bej. N-ajuta de fel, parul ii ramane salbatic, ca un nor de explozie nucleara. (…) Ochii lui stransi si infundati in orbite sunt ochii dacului de la campie, pagan, sarac, tribal, incrancenat de saracie si de vecinatatea cu o Roma mereu mai bogata si mai puternica; ochii taranului coplesit de caldura torida a muncii la camp, in lumina brutala a soarelui si istovit si excedat de o munca pe care o uraste … Vesnic istovit, vesnic pierdut in singuratate, vesnic nenorocos, omul de la Dunare s-a inchis intr-un sine certaret si acru …” (p.130).

Cata maretie! De n-ar fi decat acestea semnele noului „realism socialist” de tip american de mana a doua din romanul popular Supleantul … Din pacate, sunt si altele, ce tin chiar si de memoria unei limbi se pare uitate. Intr-una din paginile romanului, are loc urmatorul dialog:

„ … Nici tu nu i-o tragi, nici ea tie? A ce aduce chestia asta? – Poate-am sa-i fiu asa, de inima, ii spusesem lui Stejar cand isi exprimase ultima oara aceasta indreptatita nedumerire. – Cu inima aia, a aratat Stejar catre dinaintea pantalonilor mei, castigi inima asta, si a aratat la stanga pieptului. I-am raspuns ca e un vulgar si un ieftin.”

Vulgaritatea consta, insa, vai, in acel „catre dinaintea pantalonilor” care, potrivit dictionarului pe care scriitorul a uitat sa-l mai deschida, se numeste prohab: „m. deschizatura dinainte la nadragi (dindarat la fuste). Origina necunoscuta.” (Lazar Saineanu, „Dictionar universal al limbei romane”, editia a 6-a din 1929, Ed. Scrisul Romanesc fost SAMITCA, Craiova, pag.517).

Carte de consum si de succes popular, romanul „Supleantul” al americanului Petru Popescu este un esec. Pacat. Scriitorul se intoarce cu stangul.

 

Sursa: http://revistacultura.ro