Philippe Tretiack, Helena Sirven – La limita vulgaritatii, mic tratat de mare pudoare

O să încep cu un sfat din „bucătăria” studioului meu: încercaţi să „mixaţi” cele doua mici tratate Nemira: La limita vulgarităţii şi Adevărata enciclopedie a prezentului şi veţi obţine muzica de fond, muzak-ul timpului nostru care, fără nici o legătură cu filmul, e adevăratul Zeitgeist. Poate ca Philippe Tretiack şi Helene Sirven, autorii Micului tratat de mare pudoare au riscat încercând să reducă spiritul timpului la conceptul de „vulgaritate”. Ceea ce au reuşit însă, în cea mai mare parte a lucrării, este o radiografie a acestui spirit.

Astuţia fenomenologiei aşezată, uneori impropriu, sub umbrela vulgarităţii este marele merit al cărţii. Vulgaritatea, trebuie spus, nu este totul dar ea se află peste tot, pentru că, aşa cum spunea Cioran „Vulgaritatea este contagioasă, discreţia niciodată…”. Şi ne aflăm într-o epocă în care pandemiile de acest fel au parte de medii nespus de prietenoase. „Vulgaritelei” (vulgaritate + televiziune ) îi este dedicat un întreg capitol, Văzut la televizor – „Există vreo expresie mai vulgară, un rezumat mai concis a ceea ce preţuieşte epoca noastră?” Această formulă ubicuă este deopotrivă argumentul suprem şi dorinţa supremă. Acolo e Calea, Adevărul şi Viaţa (sic!) şi tânjim cu toţii după secundele noastre de celebritate.

„Telepubela” a abolit de mult distincţia public/privat, pentru că spaţiul public s-a contaminat cu spaţiul privat al fiecăruia. Everything really goes! „Cât de mult să ne mai umilim ca să ajungem în topuri?” aşa începe capitolul despre „pipiţizarea mondială” unde se arată cum totul devine girlie – în special la TV. Recunoaştem descrierea, nu-i aşa? Şi totuşi, ce intră în compoziţia aerului vulgarităţii? „Pipiţizarea mondială “ adică „neovulgari, trupuri, accesorii, şosete, pantofi, centuri, câini, gadgeturi şi insigne, obiecte contrafăcute, mini-maxi, cuplul, accesoriul ultim ” şi „Vulgaritela” adică interviul sado – maso, opera, presa, politica, răcnitul la experţi, anonimatul, poporul, patosul, intenţionalitatea, intimitatea şi „Biştarii” adică pokerul, gratuitul, people şi decoraţiuni, salonul de vânzări, sclipicios, iahtul şi companai şi „Noile tehnologii” adică foto, wallpaper, digital şi compulsiv, paparazzo, prornografia şi „Marea crăpelniţă” şi „Vulgarifirmă, vulgarivilă” şi în sfârşit „În căutarea fericirii vulgare” unde se amestecă turismul, locurile vulgare, bulgaritatea, maşina şi Dumnezeu.

Aceasta e Mica enciclopedie a vulgarităţii şi nu vă rămâne decât să o mixaţi cu Adevărata enciclopedie a prezentului. Fără alte comentarii, veţi găsi aici, aşa cum spune prezentarea de pe copertă „cinism şi umor turbat”.

Post Scriptum: Philippe Tretiack şi Helene Sirven, La Limita vulgarităţii – mic tratat de mare pudoare, Nemira, 2009, pag. 202, “Când un tip fură, vedem cleptomania, când o ţară întreagă fură, aceasta-i România”. Nu vă enervaţi! Încercaţi să vă imaginaţi fraza asta spusă de un prieten sagace sau de „Divertişi”, sau de un editorialist autohton. Aţi reuşit? Purul adevăr, nu-i aşa? Dacă vreţi să fiţi cu adevărat vulgari şi, vă rog să mă credeţi, veţi avea destule motive, trebuie să citiţi în carte paragraful următor. Eu unul nu am curaj să transcriu aici.

Sursa: http://nemirabooks.ro