Platon, dr. Bonitz si eruditia digitala/ un eseu de Robert Lazu

Poate textul – orice fel de text scris – sa vorbeasca? Cu alte cuvinte, poate un text sa substituie prezenta vie, lamuritoare a autorului? Daca exegetii diferitelor domenii umaniste si-ar incepe investigatiile cu aceasta intrebare, esentiala, rafturile bibliotecilor ar fi mai putin incarcate cu lucrari pe care aproape nimeni nu are timp sa le citeasca…

 

 

Credinta in scris

 

Consecvent cu intrebarea enuntata mai sus, primul pas necesar pe drumul interpretarii unui text scris ar consta in stabilirea conceptiei autorului despre valoarea propriei sale opere scrise. De exemplu, Platon. Inainte de a se angaja pe interminabilul drum al polemicilor referitoare la succesiunea dialogurilor, stilul literar sau posibilele clasificari si periodizari ale lor, exegetii sai ar trebui sa afle ce anume credea autorul insusi despre menirea acestora, despre functia si valoarea lor epistemica. Exprimat transant, un asemenea deziderat e cuprins in urmatoarea interogatie: este filosofia lui Platon cu adevarat imortalizata in scrierile sale? In fond, poate fi gandul incastrat in materia cuvantului scris?

Dupa o lectura atenta vom constata ca, din fericire, ne putem pastra umorul lasand altora morga de „interpreti obiectivi” ai dialogurilor platoniciene. Caci Platon insusi denunta cuvantul scris ca nefiind capabil sa cuprinda continutul viu, ingenuu, al gandirii. De exemplu, urmarim in dialogul „Phaidros” (274 sq.) incapacitatea textelor de a comunica pe deplin ideile autorului: „…gandurile scrise; ai putea crede ca ele vorbesc, insufletite de spirit. Dar daca le pui o intrebare, vrand sa te lamuresti asupra vreunei afirmatii, ele nu iti raspund decat un singur lucru, mereu acelasi”. De aceea, nici o scriere „nu e in stare nici sa se apere, nici sa isi vina singura in ajutor”. Si tot aici Platon mai denunta una dintre posibilele consecinte negative ale incercarii de a folosi textele ca „baza de date” a gandirii vii: „punandu-si credinta in scris, oamenii isi vor aminti din afara, cu ajutorul unor icoane straine, si nu dinlauntru, prin cazna proprie”. Incetul cu incetul, uitarea s-a asternut in sufletele celor care, ignorand invatatura subtilului atenian, au incredintat textelor scrise memoria gandurilor, valorilor, traditiilor specifice culturilor din cele mai diverse colturi ale lumii.

 

Savantii Google

 

Constientizand aceasta consecinta nedorita instapanita intr-o cultura „a cartii”, eruditii ultimelor secole s-au angajat intr-o incredibila cursa de recuperare a memoriei. De la Isidor din Sevilla pana la Alfons Maria de Liguori, teologii, moralistii si cazuistii catolici s-au intrecut in a memoriza scrierile predecesorilor in cele sfinte. Preluand tehnica citatului si folosirea critica a surselor, eruditii renascentisti – dintre care-i amintim, en passant, pe cei doi ilustri prieteni, Erasmus din Rotterdam si Nicolaus Olahus – au dus disciplina studiului pe culmile perfectiunii. Asa se face ca, in secolele XVIII – XIX, cunoasterea limbilor greaca, latina si, adesea, ebraica era norma curenta a invatatilor din lumea occidentala.

Desi azi mai putem descoperi autori – precum profesorul John Gwyn Griffiths de la Universitatea Wales – care se straduiesc sa implineasca aceleasi exigente ale eruditiei clasice, trebuie sa recunoastem ca ei sunt tot mai rari. In cultura noastra, disparitia profesorilor Iancu Fischer, Gheorghe Tohaneanu si Dan Slusanschi a pus in evidenta valoarea lor de nesubstituit.

In contextul incredibilei dezvoltari a ceea ce noi numim „eruditia digitala” un asemenea fenomen pare cel putin ciudat. Platon a avut dreptate. Dezvoltarea mijoacelor de tezaurizare mnezica nu face decat sa duca la „lenevirea” tinerii noastre de minte. Aparitia unor formidabile baze de date accesibile online precum Internet Archives (www.archive.org) sau Google Scholar (http://scholar.google.ro/), prin mijlocirea carora avem acces la un numar cu adevarat imens de texte, nu este insotita de cresterea numarului celor dispusi sa invete limbi straine („vii” sau „moarte”) spre a le citi. Dimpotriva. Este drept, e mult mai rentabil sa muncesti ca si „copist” pentru Google decat sa fii profesor de greaca sau latina…

 

Index-ul lui Bonitz; cine mai citeste?

 

O situatie neasteptata, petrecuta recent, intre rafturile unei biblioteci americane, mi-a oferit ocazia de a re-memora excelenta eruditiei clasice. Cand, dupa ani intregi de asteptare, am avut in sfarsit ocazia sa consult celebrul „Index aristotelicus” compilat de doctorul Hermann Bonitz, aproape ca nu mi-am putut stapani exaltarea. Un student cu trasaturi orientale scormonea, undeva in apropierea mea, prin rafturile bibliotecii Gumberg a Universitatii Duquesne. Cu un gest febril, involuntar, m-am intors spre el tinand masivul op deschis precum o marturie muta. Nu era nevoie de cuvinte. A privit, surprins, o clipa, a zambit putin incurcat de spontaneitatea gestului meu apoi si-a continuat cautarea.

Mi-a fost de ajuns. Aveam un martor. Martor fara voie al unei performante incredibile. Fara calculatoarea personale, fara laptopuri, si, mai ales, fara Google sau Internet Archives, doctorul Bonitz reusise imposibilul: alcatuise un index exhaustiv al unuia dintre cei mai importanti autori din istoria umanitatii bazandu-se exclusiv pe munca si pe memoria sa. Scris cu litere mici, maretul sau index era dovada unui efort ascetic pe care azi aproape ca nu ni-l mai putem imagina. Cum a fost posibil? Ce ”tehnici” secrete a folosit Bonitz spre a izbandi intr-o asemenea intreprindere? Intrebari fara raspuns…

Nu am gasit inca studiul care sa ne spuna cum lucrau eruditii ca Hermann Bonitz, Franz Cumont sau stralucitul maestru al lui Vasile Bogrea, Enno Friedrich Wichard Ulrich von Willamowitz-Moellendorff. Citindu-le insa lucrarile, intelegi ca cei ca ei au fost la un pas de a reusi o performanta care l-ar fi uimit, neindoielnic, chiar si pe Socrate.

Nu este ciudat ca azi, cand avem baze de date uriase ce cuprind mai toate textele clasice ale umanitatii, scrise in greaca, ebraica, latina sau in cine stie ce alte limbi stravechi, cei care le stiu citi sunt tot mai putini? Si, cine stie, poate ca in ziua cand, triumfatori, harnicii copisti ai companiei Google ne vor anunta ca toate textele clasice scrise vreodate au fost digitizate, nu se va mai gasi nici macat o singura persoana sa le citeasca.

Desi Platon avea dreptate insistand asupra „muteniei” textului scris, e timpul sa intelegem ca avem la fel de mare nevoie de cititori. Despre cum putem incuraja aparitia acestora vom vorbi, poate, alta data…

 

Sursa: http://revistacultura.ro