Postul cel Mare şi întoarcerea înspre Absolut

 Printr-o fericită coincidenţă, în anul 2014 Sărbătoarea Învierii Domnului se celebrează la aceeaşi dată calendaristică - pe 20 aprilie - şi în Biserica Estului şi în cea a Vestului, diferenţa de calendar iulian şi gregorian nemaicontând la calcularea primei duminici cu lună plină de după echinocţiul de primăvară. Aşadar, nu este neinteresant a ne preocupa de modul de abordare a Postului celui Mare în cele două tradiţii bisericeşti.
Ortodoxia a statornicit tradiţia conform căreia Postul Mare începe lunea, cu şapte săptămâni înaintea Duminicii Învierii. Dintre acestea, primele 40 de zile, cele premergătoare Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Floriilor, sunt similare perioadelor din Vechiul şi Noul Testament, de pregătire pentru marile evenimente. Iar cele şase zile dintre Florii şi Înviere sunt încă mai aspre decât restul Postului, considerându-se o profundă disociere a creştinilor de cea mai mare obrăznicie a omului, din toată istoria: chinuirea, batjocorirea Fiului lui Dumnezeu, urmată de crucificarea Sa.
Conform tradiţiei ascetice a Estului, Postul Mare este abordat tranşant, în marile Lavre ale Creştinătăţii timpurii existând obiceiul ca, în primele patru zile din acest post, asceţii să nu mănânce nimic sau aproape nimic. Până astăzi se păstrează o astfel de tradiţie în multe din mânăstirile Estului, în special la Sfântul Munte Athos, dar nu numai. Prima masă comunitară, extrem de frugală, are loc abia joi după prânz, în astfel de comunităţi. Postul alimentar abrupt, cu care se inaugurează Postul Mare, este susţinut de un program liturgic foarte intens, îndelung: intonarea, în aceste zile, la slujba Pavecerniţei, a Canonului de pocăinţă al Sfântului Andrei, episcopul Cretei. Un imn liturgic deopotrivă lung, şi foarte cuprinzător în semnificaţia şi sensurile sale.
Biserica Vestului are o altă tradiţie, la fel de interesantă, şi tot cu rădăcini biblice. Ea începe Postul cel Mare în ziua de miercuri a celei de-a şaptea săptămâni anterioare Paştelui, în aşa-numita „Miercure a Cenuşii”. În acest fel, cele 40 de zile de post se consideră a lua sfârşit în Joia Mare, ziua celebrării instituirii Sfintei Euharistii, moment de bucurie pentru toţi creştinii. Apoi, doar Vinerea şi Sâmbăta Mare sunt alocate Patimilor Domnului.
Miercurea Cenuşii este atât de importantă pentru catolici, încât în această zi cei mai mulţi dintre ei merg la biserică, pentru a participa la ritualul impunerii cenuşii, primind însemnarea cu semnul crucii, cu cenuşă, pe frunte. Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase este una foarte veche, descrisă în Vechiul Testament, la Profetul Ieremia, de exemplu: „Fiica poporului Meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ieremia 6,26). Sau la Proorocul Daniel, când el îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă, ca semn al pocăinţei poporului: „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Daniel 9,3). Biserica Ortodoxă nu are această tradiţie a impunerii cenuşii, un semn vizibil şi cumva ostentativ al celor care postesc; poate din cauza luării în consideraţie a Proorocului Isaia: „Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58,5). Dar şi a atenţionării din Evanghelia lecturată în duminica precedentă Postului Mare: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6,16).
Oricare ar fi startul dat de tradiţiile Bisericii Postului Mare, semnificaţia lui este comună: mesajul, invitaţia, rostită de altfel, de către preotul catolic, atunci când însemnează credincioşii cu semnul crucii din cenuşă, pe frunte: „Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”.