Privelişti nord-irlandeze dintr-o trecută călătorie

Tridentul se duce într-o aruncare de suliţaş nordic spre pista aeroportului din Belfast. Pe retină îmi stă încă culoarea verde, imaginea insulei văzută de la joasă înălţime, un imens platou de faianţă, verzui deschis, cu tuşe estompate spre închis de aceeaşi culoare. Fireturi verzi tivesc pătrate, dreptunghiuri şi romburi. Citisem şi auzisem multe despre Irlanda de Nord, despre nopţile şi zilele unui alt Sfânt Bartolomeu. Insula verde îmi părea, privind-o de sus, un ţinut al liniştilor campestre, al armoniei depline. Tridentul se duce spre pistă într-o aruncare de suliţaş nordic.

Prin hubloul de plastic se prăvălesc siluete cu contururi fulgurante. Aterizăm şi lunecăm spre aerogară. Mi-am lipit obrazul de geam şi apăs, aproape să trec dincolo de el. În stânga e aerogara, un fluture uriaş cu aripile desfăcute. În dreapta, în stânga, în faţă şi în spate soldaţii, soldaţii britanici în uniforme de camuflaj, cu scuturi din plastic şi degetele pe trăgaciul automatelor negre. Oameni la o vânătoare de becaţe. Descoperi apoi butoaie albe pline cu nisip, legate cu spiţe metalice, reţele de sârmă ghimpată, culoare de acces baricadate, poliţişti în alertă.

După ce părăsim aeroportul intrăm iar în golful liniştii. Câmpul e de un verde untos, incredibil pentru septembrie. Iarbă grasă, pajişti moi, covoare de Buhara. Pajişti, nesfârşite pajişti unduind pe colină, pajişti despărţite de tufărişuri verzi. Ocoale, o câmpie numai de ocoale în care pasc vite blajine şi oi cu lână ţigaie. Ici, colo, copaci, rotindu-şi aidoma unui scrânciob coroanele. Copaci tolănindu-se în câmpie. Casele sunt la rându-le risipite, case nu prea mari, cu pereţii alb, roşu, cărămiziu, pereţi arzând ca reclamele din Piccadilly. E atâta linişte şi împăcare în această câmpie nord-irlandeză, încât îţi vine să te-aşezi pe iarbă şi să uiţi de toate. Pe terenurile de fotbal şi rugbi, printre drugi albi, zboară meteoriţi de culoare galbenă, se aud bâzâind maşini de tuns gazonul. Ceva mai încolo crosele pocnesc mingile de golf. Într-un alt ocol descopăr caii irlandezi, caii ciopliţi din lemn parcă de nuc, trupuri graţioase pe care unduiesc coame de culoarea mierii de salcâm. Oamenii au mişcări precise, dar aprige, aşa cum le este felul.

Irlanda de nord, loc atât de zbuciumat şi martirizat în acele decenii din a doua parte a veacului trecut, când m-am aflat pe acest tărâm, îmi apărea paradoxal, la câteva mile de Belfast, un ţinut al liniştii şi păcii.