Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii, Editura Cartea Românească, București, 2010

review de ADRIANA STAN

Clasicizat după preluarea în circuit de către Cartea Românească şi lectura criticilor din anii 2000, Radu Aldulescu este unanim considerat astăzi unul din cei mai puternici prozatori români de după ’90. Notă aparte făcea deja „Sonata pentru acordeon”, în vremea unei proze ce nu se dezmeticise încă din revoluţia textualistă, cu atât mai puţin din afluxul memorialistic ce-i urma. În biografia lui Aldulescu, nu străină de morala romanescă a lui „scapă cine poate”, scrisul părea, dintru început, o vocaţie improbabilă. Cu atât mai autentică s-ar spune, mai ales că prozatorul nu a crescut prin cenacluri, sere generaţioniste sau amiciţii literare, ca mulţi din cei afirmaţi în ultimele decenii. Într-adevăr, suflul balzacian şi orizontul de „condiţie umană” refractat prin experienţele liminare ale biologiei recomandă un proiect romanesc de cursă lungă, mai bine vizibil în serie decât în produs. Căci Radu Aldulescu nu e artizan de romane rotunde, singulare, cum nu e nici omul noutăţii narative. Ataşat cronic de câteva teme şi tipuri umane, ce revin cu frecvenţă de obsesie, el scoate cărţi tulburătoare, dar semifinisate („Amantul Colivăresei”, „Proorocii Ierusalimului”, „Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare”), de curgere mâloasă, greoaie pe alocuri. Cu toate acestea, coerenţa şi intensitatea lumii ficţionale de ansamblu nu-şi au egal, la nivel de proiect, în proza contemporană (construcţia elastică şi fabuloasă a lui Bogdan Popescu numără, deocamdată, doar două cărţi). E drept, toposul persistent al ceauşismului sordid şi crepuscular, comunicând, pe reversul medaliei, cu debusolarea anomică a tranziţiei îl apropie întrucâtva de prozatori ca Petre Barbu sau Daniel Bănulescu. Mai bine definit ca primul şi fără uşurătatea bidimensională a celui de-al doilea, Aldulescu are forţă vizionară superioară şi, mai ales – dacă pot folosi un clişeu – instinct narativ de mare fineţe şi noutate: stilul indirect liber redă aproape fizic şi la timpul prezent viaţa personajelor, înlocuind psihologismul tradiţional al dramelor de conştiinţă cu graficul palpabil al dorinţelor, reacţiilor primare, senzaţiilor brute. „Eşti uneori doar un tub digestiv cu funcţie sexuală”, zice unul din eroii săi. De aici, fraza torenţială, vâscoasă, simbioză paradoxală de materialism imagistic feroce şi litanii spiritualiste extatice. Căci acest prozator vital, ce „scrie cum respiră” (Şt. Agopian), vrea să transmită nu doar senzaţia vieţii, ci – dostoievskian – exacerbarea ei.

Suficiente motive, aşadar, pentru a se vorbi deja de o „marcă Aldulescu”, reiterată cu fiecare volum. Într-adevăr, „Ana Maria şi îngerii” a convins în bună măsură pentru că ar confirma „aldulescianismul” în teme, viziune, personaje. Contextul de apariţie al romanului – prea binecunoscut ca să-l mai detaliez – e însă unul aparte, rarisim chiar în peisajul nostru editorial. „Bazat pe o poveste reală” – s-a precizat, cu aplombul publicitar ce însoţeşte unele ecranizări. Or, pentru un prozator atât de pătimaş cu propria materie epică şi atât de organic asumat în stil încât nu-şi ia, de regulă, distanţe calofile – de bună seamă e o premieră situaţia de a-şi aborda din exterior story-ul. Unul care, înainte de toate, nu e „scos din el”, cum ar fi zis Lucian Raicu. În plus, empatia autorului, adusă în discuţie de unii comentatori, e aici un argument cu dublu tăiş: pe eroii săi obişnuiţi, Aldulescu îi tratează, de fapt, voit neglijent, cu o dragoste plină de cruzime; în schimb, faţă de viaţa întrutotul dramatică a doamnei reale Mariana – oricât de distorsionată ar intra aceasta în ficţiune – este evident că, omeneşte vorbind, nu poate păstra consecvent aceeaşi necruţare.

E motivul pentru care, mai precaut ca în producţiile lui obişnuite, va petrece destulă vreme încercând s-o înţeleagă (şi) ca personaj. Nu altceva sugerează atenta circumscriere a tabloului familial din primele capitole. O fată bună din Aradul optzecist, cu o mamă aprigă, eroină a muncii socialiste şi un tată iubitor de viaţă, dar cu mare destin sportiv ratat, Mariana Bejan se defineşte, dintru început, doar prin suficientă candoare cât să putem deduce că va face, mai târziu, victima perfectă în faţa vieţii. Impresia o confirmă, într-adevăr, nonşalanţa cu care pică în braţele fantelui de profesie Remus Delea, întâlnire fatală ce-i va accelera cursul existenţei pe panta telenovelei horror de mai târziu. Semnificativ însă pentru ezitarea iniţială din substanţa romanului e că, până şi în partea aceasta – fişă de personaj, în intenţie – prozatorul se ataşează, în contracurent cu motivaţia implicită a naraţiunii, de figuri episodice care-i vin mai familiar. Spectacolul îl fură deci nu palida Mariana, guest star deocamdată în propria-i poveste, ci Delea, zis „Belea”, un loser fără astâmpăr amoros, de cea mai autentică extracţie aldulesciană.

Şi totuşi, prin această fiinţă aparent friabilă, cu o ereditate ambiguă, acumulând contradictoriu libertinajul cu etica activistă (din partea tatălui, respectiv a mamei), va demara un impresionant motor romanesc. „Ana Maria…” e şi cea mai bogată în evenimente dintre prozele lui Aldulescu şi cere, prin urmare, o viteză a expunerii ce nu avantajează neapărat stilul dens şi multivocal specific autorului. Ce l-a incitat epic în personajul principal a fost, cum mărturiseşte („Dilemateca”, nr. 52), tocmai „predispoziţia accentuată spre aventură”. Fascinat, într-adevăr, de vechea formulă a picarescului, de tradiţie anglo-saxonă şi rusă, Aldulescu îi dă în romanele sale tipice un sens schimbat: fără revelaţii sau evoluţii interioare, anti-eroii săi îşi macină de obicei neliniştea şi dorinţele în gol, până la lehamite. Or, genul acesta de existenţialism colorat balcanic îşi schimbă accentul şi finalitatea în „Ana Maria…”: întrucât romanul accesează „puterea ficţiunii” de „a vindeca”, patimile Marianei ar urma să se dovedească într-un fel sau altul „mântuitoare”. Astfel că, deşi povestea concretă e plină de turnuri nefericite, destinul ei va trebui să justifice cumva un parcurs al ispăşirii. Mariana trece prin „urgia” şi „prăpădul Lui de pe urmă”, „Dumnezeu o încearcă” ş.a.m.d. Cu un cinism mult temperat, Aldulescu îşi ia aici cunoscuta retorică exaltat-mistică în literă şi spirit ortodox, vrând parcă să-şi scoată, chiar şi simbolic, eroina cu faţa curată, purificată. Las la o parte faptul că în ordinea plauzibilităţii de personaj, e greu de justificat cum se susţine religiozitatea neabătută a acestei femei, care trăieşte foarte concrete experienţe ale umilinţei sau violului şi manifestă, pe de altă parte, un acut simţ managerial (ajunge patroană, intentează procese). Cu atât mai puţin a Anei Maria, o adolescentă artistă, crescută în Viena, cu amici boemi şi plăceri accesibile…

Mai cursivă în cadenţă decât cele precedente, noua naraţiune a lui Radu Aldulescu e totuşi mai scăzută în pondere vitală. Reproducând cumulativ povestea întortocheată a unei vieţi, scriitorul pare că nu i-a absorbit/ suplinit imaginar tocmai impresiile vii. Or, Mite Cafanu, Relu Golea, Doruleţ etc. rămâneau memorabili, în ciuda minoratului lor existenţial (şi uneori narativ), tocmai prin elementaritate senzorială; oameni puri şi duri, aceştia se găseau la limita unei biologii intensificate, transmutată de la un punct încolo, chiar şi schimonosit, în metafizică. Dimpotrivă, de data aceasta, romanul e pe pagini întregi pură biografie, în derulare grăbită, de grefier. Degringolada necazurilor financiare şi legale în care se zbate femeia fugită din ţară şi cu o fiică pe care trebuie să o protejeze devine – strict ficţional vorbind! – oarecum senzaţionalistă. Un paradox pe care-l remarca şi C. Ciotloş în cronica sa, „realitatea” arată pe unele porţiuni „neverosimilă” tocmai prin cantitatea de întâmplări şi complicaţii apărute din senin, nu întotdeauna motivate cauzal de logica romanescă intrinsecă. Desigur mai mult decât ar fi preconizat, Aldulescu scrie, în premieră, un roman de consum, cu desfăşurare precipitată de melodramă. În acest ritm secvenţial vocea sa naratorială pătimaşă nu se prea regăseşte. Prins, în general, într-un fel de urgenţă epică, ce reţine în primul rând faptul şi mai puţin trăirea, Aldulescu se întâlneşte sensibil cu personajul său doar de 2-3 ori. Scenele respective sunt, în schimb, extraordinare, iluminând cu un patos aproape voyeuristic căldura şi dorinţele nebuloase – greu perceptibile altminteri – ale eroinei. Lucrând, de pildă, în ghereta vieneză unde vinde cârnaţi şi vin, Mariana se transformă într-un fel de regină trash a beţivilor, care vin la ea ca la o „mamă bună”, o „soră”, dar şi o „bucăţică delicioasă”, râvnită din motivul că le împarte, lor şi şobolanilor, mâncare şi băutură. În aceeaşi perioadă, Mariana se îndoapă bulimic, pe măsura întâmplărilor ce o consumă pe ea; într-o scenă halucinantă din baia imaculată, ea se descoperă, cu înduioşătoare vanitate, ca o epavă senzuală, un „înger de o sută douăzeci de kilograme, chinuit de pofte şi patimi grele”.

Din păcate, romanul scade chiar după ce începuse să-şi regăsească tonusul. Ultimele 150 de pagini o au în centru pe eroina „morală”, sub numele şi în numele căreia a fost scrisă povestea. Tragedia tinerei – moartă de o maladie teribilă la 20 de ani – nu suportă, obiectiv vorbind, niciun comentariu. Grija de a nu cădea în patetism, pe de o parte, şi de a nu-şi exersa „indiferenţa” naratorială tipică, pe de altă parte, îl fac pe Aldulescu să scrie pripit şi artificial, oscilând între kitsch (cum sunt certurile familiale de reality-show) şi simboluri oximoronice, reiterate cu o insistenţă discutabilă pentru a coaliza textura ezitantă a naraţiunii (”îngerii” salvatori şi „lupusul” demonic). Romanul o ia vertiginos pe panta unei parabole militante despre singurătatea emigrantului într-o lume ostilă, dar ar fi putut fi, la scara microistoriilor personale, mult mai mult decât atât.

Căci Radu Aldulescu rămâne un prozator excepţional, de mari energii şi viziune cu totul personală. Cu acest roman-expres (scris fix într-un an), el a făcut însă un pas în afara lui însuşi.

 

Sursa: http://revistacultura.ro