Radu Mareş, Când ne vom întoarce, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010

Am ajuns la acest roman incitată de câteva cronici elogioase şi, evident, de prestigiosul premiu al Uniunii Scriitorilor pentru proză primit de Radu Mareş în 2010. Decisiv însă a fost entuziasmul colegului de redacţie Alex Goldiş, cu care rareori s-a întâmplat să am divergenţe de gust semnificative.

Presentimentul disocierii, de această dată, de verdictul lui Alex Goldiş l-am avut de la primele pagini. Nu era un dezacord violent, ci mai degrabă un aspect de teorie a romanului: Goldiş vorbea, în cronica sa („Un roman excepţional”, „Cultura”, 2 iunie 2011), de „realismul” cărţii, iar mie îmi părea că asist mai degrabă la relatarea scrisă a unor segmente cinematografice. Intrarea unui tren în gară, de pildă:

„Desprinsă de garnitură ca să-şi refacă plinul de apă la pompă, locomotiva şuieră scurt, şi un nor dens de aburi îmbrăţişă, acoperi toate vagoanele din partea din faţă a garniturii. Cele două siluete ale unicilor pasageri coborâţi din tren putură fi, din cauza asta, doar ghicite, mai întâi ca nişte umbre negre în norul de aburi”.

Două siluete ca umbre negre în norul de aburi al locomotivei nu mai reprezintă, astăzi, o imagine „realistă”, ci una culeasă din cărţi sau din filme; după cum un roman cu trăsuri şi domni înmănuşaţi nu mai e roman realist, ci prelucrare livrescă, ficţiune istoriografică etc. Romanul balzacian – ca reflectare a problematicii socio-economice a epocii – ar trebui să însemne astăzi o scriere în care eroii sunt patroni de corporaţii sau aspiranţi, urcători şi coborâtori din SUV-uri sau, după caz, din metrou. Alt exemplu: „Pavajul curat al peronului lucea, dar luceau şi obrajii raşi cu briciul la sânge, lucea şi sticla afumată a cerului ud.” Din nou: livrescul pur. Şi nu problema unei judecăţi de valoare se punea aici, autorul conformându-se unei constrângeri generalisime: nimeni nu se mai poate raporta la o perioadă pe care n-a trăit-o altfel decât livresc/ documentar. Discutabilă mi-a părut, aşadar, la primul contact cu acest roman, doar receptarea lui ca „frescă” sau ca „document” al interbelicului românesc.

Prima lectură curge, în rest, fără alte mari provocări „teoretice”, simplă relatare la persoana a treia a unor evenimente plasate în interbelicul româno-bucovinean, în jurul anului de graţie 1935, când protagonistul Gavril M., proaspăt numit administrator la o „fermă” din Bucovina, descinde pe peronul gării din localitatea X. Miza aparentă a romanului este tratarea în cheie clasică (narator omniscient şi omniprezent) a unei istorii „de dragoste şi de moarte”, într-un decor divers etnic şi antropologic (suntem la graniţa dintre imperii), în care se amestecă deriva identitară şi ideologia – tânărul cuplu Gavril M. şi Katria (Ecaterina) Suhoverschi fiind sacrificat absurd pe altarul prigoanei legionare.

Dar autorul a vrut mai mult decât atât.

Naratorul unic – personaj ca alibi al autorului

Autorul a vrut să scrie un roman cu teză şi în acelaşi timp corect politic. Scris până atunci la persoana a treia, de la pagina 417 romanul virează brusc spre o naraţiune la persoana întâi, narator revelându-se Tavi Vorobchievici, şeful de gară al micii localităţi de graniţă unde se desfăşoară acţiunea, care-şi asumă întreaga relatare de până atunci. Aşadar, întreg romanul este confesia acestui brav şef de gară, octogenar probabil, care vorbeşte preţ de 400 de pagini la persoana a treia (inclusiv în scenele în care apare şi el ca personaj – „tânăr abia trecut de treişcinci de ani”) şi preţ de încă vreo 60 la persoana întâi. Un argument solid pentru unitatea (i. e. monotonia) stilistică a romanului, aşadar, şi amorsă pentru traficarea unor poziţionări ideologice oricât de incomode.

El afirmă că întreaga naraţiune a fost făcută pe baza confesiunilor dragilor săi prieteni, românul Gavril M. şi nemţoaica-ucraineancă Ecaterina Suhoverschi; avem aşadar o naraţie la pătrat, fapt câtuşi de puţin neobişnuit în proza literară modernă sau tradiţională. Nici problema onestităţii acestui nou revelat narator nu supără: n-ar fi nici primul, nici ultimul locutor care se recomandă drept etalon al rectitudinii – profesionist în „duelul ideilor”, cu vorba „rea şi muşcătoare” (şi e crezut pe cuvânt: vezi cronica lui Daniel Cristea-Enache, „Good old times”, I-II, „Observator cultural”, nr. 565-566, 2011: „Tânărul şef de gară de pe această frontieră a României Mari, pirpiriu şi totodată demn, curios şi în acelaşi timp selectiv şi «elitist» în alegerea prietenilor este – s-o recunoaştem – naratorul ideal în acest roman”). Mai mult chiar, lipsa detaliilor erotice, care-l face pe Paul Cernat („Un roman de la periferia Istoriei”, „Observator cultural”, nr. 579, 2011) să se îndoiască de calitatea erotică a cărţii s-ar explica tocmai prin caracterul explicabil lacunar al acestei confesiuni prin intermediar.

Suspiciunile apar în momentul în care, pus în gardă asupra identităţii naratorului, reiei totul de la capăt, cu alţi ochi. Altfel sună acum prolepsa în care, anume parcă pentru a-şi întări onestitatea, naratorul se devoalează drept înfloritor de poveşti: „Despre toate astea va povesti el însuşi, cu nenumărate înflorituri, nu peste mult, partenerilor de tarok cu care se aşeza la masă în fiecare duminică seara, deocamdată fără să-i treacă prin cap ce va fi mai departe”. Diavolul stă însă ascuns în alte detalii. Te întrebi cât de plauzibil e ca protagonistul Gavril M. să-i fi făcut cunoscut şefului de gară amănunte precum „colbul era gros de o palmă” ori felul în care se risipise, la o anume oră a zilei, fumul unei anume ţigări; sau cât de plauzibil e ca îndrăgostiţii Gavril şi Katria să-i fi relatat şi lui, şefului de gară, cu aceleaşi amănunte, preţioasele poveşti de viaţă pe care şi le făcuseră cunoscute unul altuia, într-un soi de tatonare prenupţială. Apoi, cine a spus ce? Ce a aflat naratorul-cheferist de la Katria şi ce de la Gavril? Imposibil de precizat: şeful de gară seamănă izbitor cu un romancier amator, care deţine în linii mari o schemă de plecare şi pune restul de la el.

Dificultatea acceptării unui asemenea narator creşte cu cât adânceşti lectura: Gavril M. îi povesteşte, de pildă, lui Tavi Vorobchievici impresiile primului contact cu mica localitate de graniţă şi-i descrie ceea ce acesta din urmă de bună seamă că ştia de mult: cum arată casele, uliţa, biserica. De parcă i-ar fi transferat imaginile imprimate pe globul ocular, cu surpriza descoperirii lor pentru prima oară, de la peronul gării, până la cârdul de gâşte care se legănau „ameţite de căldura dulce a miezului de zi” şi până la infinitezimale psihice greu de cuantificat şi cu atât mai mult de ţinut minte şi redat într-o a doua formă, de alt narator:

„simţea cum resturile neliniştii dinainte se diluează tot mai tare, până la dispariţie. În locul lor [...] se instală mica ameţeală a stării de bine, de nepăsare, de pace, o falsă somnolenţă voluptuoasă”; „vocile aveau [...] sunetul special al nerăbdării cu care se pregăteşte ceva deosebit pentru toată lumea”

etc. Sau ceva ce distinge doar privirea unui trăitor aievea, netransferabil în povestirea (tacla) către un prieten (poate doar în jurnal, dar nu ştim că Gavril ar fi ţinut unul):

„Locul era pustiu cât vedeai cu ochii, cu tufişuri încâlcite în câte un luminiş. Mai era şi pulberea luminoasă pe care o cern frunzişurile şi câte o spărtură deasupra capului prin care apărea un ochi albastru şi pur de cer matinal”; „peste curtea vastă răsuna doar uguitul ca un lătrat al sutelor de porumbei pitiţi în umbra uscată, fierbinte de sub streaşina conacului”…

Ca o umbră nedezlipită, ca un cip implantat în creierul protagonistului, Tavi are obsesia detaliului şi a atmosferei, preocupat însă mai mult de aspectul literar al relatării decât de onestitatea ei.

O fotografie fidelă a unui jurnal intim, pe zile şi ore, s-ar spune. Nu putea fi însă naraţie la persoana întâi, odată ce personajul principal era sortit pieirii. Trebuia un martor, care să reţină şi să povestească totul, peste ani. Dar un martor care să fi fost prezent şi la cele mai intime detalii psihice – sau care să le fi reţinut pe acestea din povestirea protagonistului – nu e o soluţie credibilă. Căci ori fidelitate şi ubicuitate de cip, de umbră nedeslipită, ori martorul care nu se teme a „înflori” mărturia altuia. S-a vorbit despre acest roman în termeni de „basm modern” şi, da, este un basm, în cea mai elementară accepţie, de basnă, dacă admitem soluţia naratorului necreditabil Tavi V., laolaltă însă cu prăbuşirea oricărei veleităţi de roman realist, de frescă ş.a.m.d.

Nici pomeneală, apoi, de fericitul tratament ambiguu al personajelor, de care au vorbit Alex Goldiş şi Daniel Cristea-Enache. Autorele, prin mandatatul său, naratorul Tavi Vorobchievici, face eforturi uriaşe pentru a evidenţia caracterul imaculat al protagoniştilor, iar asta nu numai ferindu-i pe ei de greşeli manifeste, oricât de veniale (Gavril M. nu bea, nu fumează, nu joacă tarok, nu drăcuie, nu râde măcar şi îndeosebi posteşte, dovedind o cerbicie şi o rigoare prea puţin… româneşti), ci făcând la tot pasul cunoscut cititorului buna părere a celorlalţi oameni de bine din roman despre Gavril M. sau despre Katria. De la profesorul Volcinschi, şeful de gară Vorobchievici, preotul Posteucă, contabilul Onofrei şi până la bucătăreasa ţigancă Tina – toţi sunt traversaţi de revelaţii asupra calităţii umane şi morale a protagonistului, pe care nu ezită să le exprime într-un stil mai mult sau mai puţin direct. Numai vătafii Răului – „omul mic şi negru”, cu „privirea [...] neagră şi rea, fără zâmbet”, alias şeful de post Gogu Popescu, dimpreună cu gorilele sale (ce alte iluzii să-ţi faci în privinţa unor indivizi numiţi Tilihoi şi Prepeliţă?!) – cată să doboare lujerii sănătăţii morale absolute încarnate în „călugăraşul” Iliuţă (pictat în prea străvezii culori christice) şi în Gavril M. (spiţă de arhanghel!). Ce fel de om este, apoi, acest Gavril M. care dă fuguţa la şeful de gară pentru a-i turna o spovedanie gătită cu tot felul de elemente de „compunere” şcolară? Curăţia sufletească a acestui personaj se îmbină însă vârtos cu proasta creştere şi cu ţâfna inexplicabilă: cum de accepţi invitaţia la prânz în casa viitoarei soţii şi – îmbiat cu de toate, după ce gazdele, cu toate rezerva lor, făcuseră pregătiri epocale – nu te atingi de mâncare sub pretextul că „te rogi şi posteşti”? Scena ca atare, întinsă pe zeci de pagini, era probabil concepută anume pentru a îngroşa câinoşenia tătânelui fetei, românofob declarat, care, sfidător, refuză să vorbească româneşte la masă, şi a pune în lumină natura diafană, spirituală, a prezumtivului ginere – un românaş cuminte, „creştin imaculat”, care n-avea alt vis decât zidirea unei biserici pe moşia dată lui în grijă de un Stat întruchipat de instanţa Camerei Agricole…

Alibiul acestei polarizări acute a personajelor pare să stea tocmai în aceea că romanul expune exclusiv şi integral punctul de vedere al unui martor imperfect şi sporadic, altfel spus, că „Tavi Vorobchievici n’est pas moi, l’auteur”. Chiar şi aşa însă, faptul că nu există discurs alternativ – cu toate rezervele făcute de narator: „se zice”, „am auzit că”, „lumea spune că” etc. – face ca acest discurs asumat de un singur locutor să fie, de fapt, identic, ca soluţie narativă, unei banale expuneri la persoana a treia, omniscientă şi omniprezentă, din tradiţia romanului clasic. Autorul nu poate fi prin urmare exonerat de suspiciunile de tezism. În fapt, Tavi Vorobchievici este chiar autorul şi nimic nu ne împiedică să credem asta. Dacă ar fi fost un scriitor inteligent, Radu Mareş ar fi şters orice urmă a imixtiunii sale, ca alteritate auctorială, în discursul personajului-narator unic. S-ar fi abţinut, de pildă, să-i pună sub condei trăite şi văzute la care nu putea avea acces. Aceasta este, în fapt, proba nesustenabilităţii unui personaj-narator unic, în romanul discutat: identificarea unor detalii pe care nici Gavril M., primul filtru naratorial, şi nici Tavi Vorobchievici, al doilea narator, n-aveau cum să le cunoască. Id est: proba că există un alt narator, omniscient, care însă, din varii pricini, nu doreşte să apară „în acte”. Şi exemple sunt, din păcate, destule: de pildă, intruziunea în convingerile şi trăirile intime ale lui Onofrei, bătrânul contabil al „fermei”, ce

„Nu împărtăşea deloc graba tinerească şi răbdarea, care poate deveni de la o clipă la alta nesăbuinţă. Nu-i scăpase nici aerul distrat, neglijent, parcă dispreţuitor cu care acest «băiat» răscolise prin hârtiile prezentate de el”

şi alte asemenea, pe pagini întregi (pp. 94-98, de pildă, unde Onofrei e prezentat savurând solitar, deci fără martori, o ţigară-două şi gândind una-alta despre nou-venitul „administrator”) – trăiri la care Gavril nu ar fi avut acces decât dacă Onofrei i s-ar fi spovedit la rândul său, caz în care naraţia lui Tavi Vorobchievici ajunge naraţie la puterea a treia: povestea lui Onofrei povestită lui Gavril care i-o toarnă, la rândul lui, şefului de gară… Oricum, prea multă tacla şi confesie într-un roman cu veleităţi realist-istorice – adevărată „frescă” ș.a.

Găselniţa naratorului unic-şef de gară se dovedeşte, în aceste condiţii, mai degrabă o soluţie facilă, care-l scuteşte pe autor de chinul şi dibăcia fabricării unor stiluri sau mărci de discurs individuale, aducând în schimb un beneficiu semnificativ: sub pretextul disocierii autorului de narator, naratorul poate funcţiona ca ţap ispăşitor pentru „păcatele” autorului. Bunăoară, fericitul Tavi, posesor al unei imunităţi… naratoriale, n-ar putea fi acuzat de, să zicem, antisemitism decât tot de o instanţă a textului (din întâmplare, niciuna nu e dispusă la ripostă).

„La urma urmei, opinează el candid undeva, cine introdusese moda asasinatului politic într-o ţară de ţărani analfabeţi care ştiu să se bată cu mâinile goale şi-n cel mai rău caz cu topoarele, dar numai după ce au băut zdravăn? Cine? De micuţul ovrei care, hodoronc-tronc împuşcase şi el un ministru român nu mai pomenea nimeni”.

Discursul lui Tavi Vorobchievici aduce aici suspect de bine cu ideile unui Radu Mareş, care, într-un articol de acum câţiva ani, sugera că unele manifestări antisemite din istoria României recente sunt mai degrabă înscenări din „afară”, puse pe nedrept „pe socoteala românilor” ignoranţi – ca şi ţăranii analfabeţi ai lui Vorobchievici – în practicile terorismului (v. „Pentru binele cauzei”, „Vatra”, nr. 9-10, 2007). Idem în chestiunea relaţiei Bisericii cu Legiunea: preoţimea, interpretată aici de popa Posteucă, se dezice de mijloacele sanguinare ale „zeloţilor” Căpitanului, căci „tot ce au făcut în anii din urmă e străin de biserica strămoşească”. Fie! Dar popa Posteucă – citim mai sus, cu vorbele blagoslovitului Tavi alias Radu Mareş – e „oleacă laş”! Sângeroşi, înstrăinaţi, otrăviţi vor fi fost, dar nu şi laşi, legionarii…

Puţine romane mi-au mai dat, ca acest roman, senzaţia că distincţia narator-autor e doar o futilitate simandicoasă.

Clişeele identitare

Chiar sunt exploatate din gros, nu văd nimic care să sugereze instrumentarea lor (auto)ironică de care vorbeşte Daniel Cristea-Enache în articolul citat: ţiganca, bucătăreasa „fermei”, nu e prea curăţică nici fizic, nici metafizic (se îndeletniceşte cu vrăjitoria), neamţul merge după „reguli”, românul „fură”, jidovul face comerţ etc. – în tuşe preluate apud – şi la mare distanţă de – un Sadoveanu, de pildă, ori de Arghezi (ţiganca fiind numită ba Tina, ba Tinca) sau, fiindcă e nevoie şi de surprinderea unor caractere germanice, de la scriitorii ardeleni – Slavici sau Agârbiceanu. Jocul cu clişeele identitare, elogiat de cronicarul „Observatorului cultural”, nu e chiar atât de izbutit. Pariez, de pildă, că atunci când a adăugat multiplelor virtuţi ale călugăraşului Iliuţă refuzul de a-şi bate mintea cu „ce vom mânca deseară”, naratorul alias autorul, cu vorbele biblicului Solomon în minte, a ţintit accentuarea naturii caste, spirituale, a personajului. Numai că seraficul slujitor al Celui de Sus nu pe postire şi-a întemeiat refuzul, de vreme ce nu ezită, la ceas de seară, să smulgă şi să pună la jar câţiva „ciucalăi” de pe ogorul unui îmbuibat – care în loc să cugete la cele sfinte, s-a îndeletnicit, se vede treaba, doar cu aratul şi săpatul. Scena pârpălirii ciucalăilor, când Iliuţă şi Gavril dezbat de zor legitimităţi spirituale şi naţionale, s-a vrut probabil pură şi idilică; un fel de Paradis în care ridici mâna şi culegi de pe creangă, ridicând slavă unui Dumnezeu care s-a îngrijit de nevoile creaturii sale. În fond însă, ca român verde ce se află, Iliuţă fură fără ruşine, chiar pe sub nasul naratorului ocupat să-i potrivească tot felul de aluri christice. În aceeaşi categorie a jocului cu clişeele identitare scăpat de sub control – de data asta cu concursul unei evidente erori de tipar – se înscrie pasajul în care citim negru pe alb că „jidovii” vând „holeră [sic!] falsificată”. Banala „holercă” se transformă într-o plagă cruntă –  în bună rezonanţă cu celelalte clişee antisemite din paragraf. Numai că, independent de ce va fi voit autorul în pasajul respectiv, plaga adusă de ovrei se dovedeşte… falsă. Graba redactorului de carte (dar nici un critic atent ca Daniel Cristea-Enache n-a observat, citând pasajul respectiv, eroarea de tipar!) a creat aici o semantică nouă, involuntară.

Tavi-Condei Vorobchievici

Să abandonăm însă discuţia despre tezismul romanului şi să ne concentrăm asupra calităţii sale literare. Ca să fiu în logica autorului, nu voi discuta despre cât de bun/ slab scriitor e Radu Mareş, ci locţiitorul său textual, şeful de gară Tavi Vorobchievici. Sunt evidente, din prima, ticurile beletriste ale acestuia: emoţia îl „năpădeşte”, câmpia „se topeşte în depărtări”, ferăstrăul „îşi înfige colţii în lemn”. Iată apoi ce vocabule fac parte din langajul unui cheferist de la periferia regatului: „coş [de trăsură] elansat”, „energia misterioasă, fluidul care emana din corpul legănat”; „vegetaţia năvalnică cu agresivitatea ei insidioasă o mânca încet, milimetric”; „privi cu acelaşi frison de nerăbdare cerul curat, cu strălucirea lui dureroasă pentru retină”, apoi iarăşi „retina” (alt tic de scriitor, individul fără veleităţile autorlâcului spunând, simplu, „ochi”):  lanurile de secară sunt înghiţite de „flacăra de spirt a depărtării cu pâlpâitul ei orbitor care răneşte retina” etc.

Ca maestru al tensiunii, e însă novice: nu era greu să-ţi dai seama, de la primele pagini ale cărţii că eroul o va sfârşi „de tânăr” (fiind vorba de un roman politic, plasat în interbelic, nu era greu de ghicit nici pricina), căci naratorul a ţinut cu tot dinadinsul să dea de gol – prin exces de tabuizare – pronosticurile fatale ale ţigăncii chiromante. Agasantă e doar impresia naratorului că-şi introduce cu grijă loviturile de teatru sau „secretele”. O adevărată propagandă a secretizării şi nenumirii traversează romanul, cu convingerea că a spune unui lucru pe nume e plebeian, în schimb a face joc de glezne în jurul unui „mister” aflat la mintea cocoşului e artă înaltă. Alex Goldiş scrie că „prozatorul nu surprinde doctrine, evenimente politice [...] şi totuşi o tensiune aproape iraţională începe să-şi facă simţită prezenţa în psihologia şi în preocupările eroilor centrali” – nu e însă o tensiune autentică, indusă de roman, ci de cartea de istorie, de faptul că noi toţi ştim ce s-a întâmplat şi ce a urmat în epocă. David Lodge critica odată o nuvelă a lui Gogol găsind-o mai slabă decât altele întrucât miza pe inducerea unei atmosfere terifiante prin simpla vehiculare a vocabulelor „îngrozitor” sau „terifiant”. Or, un text, dacă stârneşte spaima, n-o face în niciun caz prin simpla indexare nominală a stării cu pricina. Ce să mai spui de romanul lui Mareş, unde aproape totul e „misterios” şi „ciudat” fără ca misteriosul şi ciudatul să poposească vreodată în text? La această senzaţie de misterioză ratată contribuie în mod sigur şi puternica impresie de lectură post la lettre, de îngânare şi aglutinare a unor formule cu adevărat de impact, nimerite de alţii, înaintea lui („schimbarea la faţă a României”, „delirul istoriei”, timpul care nu mai are răbdare etc.); iar dacă portretul mamei lui Gavril M. are o forţă – ea e intens tributară Vitoriei sadoveniene. Tavi Vorobchievici alias Radu Mareş n-a făcut decât s-o modifice în spectre neesenţiale şi, în mare, Sofica M. se reţine ca o Vitorie trecută la „pocăiţi”.

„Când ne vom întoarce” este, apoi, o construcţie prea îndatorată coincidenţelor facile, croite pe calapod telenovelist sau, în cel mai bun caz, cinematografic: el şi ea, în stepa îngheţată, dau să vorbească amândoi în acelaşi timp, se fâstâcesc şi roşesc…; în altă parte, se pomeneşte de „farmecul electric unic al întâlnirii lor în câmp”, în peisaj hibernal; stânjeneii aduşi de el în dar au aceeaşi, azurie, culoare ca rochia, pardon, ca ochii ei… Mania coincidenţelor şi a vânării de simboluri aiureşte într-atât lectura, încât eşti îndemnat să le vezi peste tot, chiar şi acolo unde nu sunt: Paul Cernat, de pildă, crede că scena finală a răzbunării Katriei pe ucigaşii soţului e „desfăşurată – coincidenţă – tot în decor iernatic îngheţat”, deşi autorul garnisise tot acest dramatism cu ţârâit de „greieri”.

Peste tot apar cogitaţii pedestre, de „Formula As” („[Gavril M.] îşi presimţea chemarea pentru un efort în plus şi un dor mai de mult. Cât de mult? Atât de mult încât surplusul de forţă necheltuit pe care-l ştia încapsulat undeva în suflet să poată fi dăruit până la ultimul său atom”; „Soarta e chiar succesiunea acestor semne ieroglifice presărate pe traseul care duce la deznodământ şi din care am reuşit să nu uităm doar o mică parte, poate nu cea mai importantă”), într-un limbaj crispat de neologismele scrisului amator („ulterior”, „realiză”, „gen” – „În acest gen de suflete s-a acumulat o inerţie îngrozitoare”, „cam acelaşi gen de nemulţumire [...] trăise şi el” etc.) şi de un păşunism cenaclier persistent („mămuca improviză un culcuş”, boii rumegă „hipnotic” etc.). Nu lipsesc din arsenalul virtuţilor literare ale naratorului anacoluturile sau hipercorectitudinile specifice unei exprimări semidocte.

Supărător e şi abuzul de prolepsă („va afla ulterior”, „îşi va da seama pe urmă” etc.), deşi rolul acesteia în cauza naratorului unic e de înţeles. Mă tem însă că, la Tavi Vorobchievici alias Radu Mareş, scrisul precar nu e o simplă opţiune narativă, ci o fatalitate.

Cele mai viabile literar sunt portretele ne-românilor: Wagner, dispărutul fără urmă, moş Onofrei, român, dar fidel încă moştenirii austriece, Herr Franz, patronul hulubilor – meticuloşi până la autism, oameni de tablă, țăcănind de rotiţe şi zimţi, purtători de „eşarfe” şi „corteluri”, dar şi de mustăţi tunse scurt şi şuviţe căzute în diagonală peste frunte, care lui Gavril M. îi amintesc „ceva confuz” – sau mai degrabă de cineva – căci dacă personajul e confuzat asupra mustăţii scurte şi a şuviţei, cititorul e, în schimb deja plictisit de străvezimea aluziei.

Mai mult o veleitate enumerativă, de inventar de obiecte şi tipologii, decât una de construcţie se poate recunoaşte acestei cărţi. Sunt mai plăcute paginile în care contabilul şi administratorul (re)descoperă arhivele conacului şi ale „fermei” (nu înţeleg însă evitarea sistematică a termenului „moşie” sau „gospodărie”, în favoarea implauzibilului, în anii ’30, „fermă”), „culcuşul” lui Wagner, soba cu uşiţe şi „cahle”, scrumiera făcută dintr-o „jumătate de obuz”, de pildă, ori în care sunt narate tabieturile nemţeşţi, decât scenele cu trosnet de harapnic şi cavalcade prin stepa îngheţată – melodramatice, emanând un romantism de bâlci sau de reclamă la iaurt sârbesc.

Una peste alta, un narator cu mai multă voinţă, decât putinţă de a scrie bine, la care se adaugă incapacitatea autorului de a susţine de la cap la coadă autonomia acestui narator unic, de a nu se dizolva în el.

Concluzii

Există oameni care pot fi confundaţi cu legionarii (i. e. în binele făcut de aceştia: în vocaţia ridicării de temelii şi a isprăvirii, în moralitate, pocăinţă etc.; nu şi în rău însă, în vocaţia supunerii, a mâinii croite pe pistol) şi care, printr-o ironie a sorţii, primesc aceeaşi pedeapsă ca primii. Se întâmplă aşadar ca Gavril M. să cadă ucis laolaltă cu mai plauzibilul legionar Iliuţă Motreanu, după cum se întâmplă ca tânăra walkirie Katria să-i ucidă (fiind şi ea ucisă?!) pe călăii soţului ei (câţi şi cum nu se ştie, în final, naratorul pomeneşte de patru cadavre). Adevăraţii şi falşii legionari sunt, aşadar, tovarăşi întru moarte; dacă-i despărţea ceva în viaţă, moartea îi apropie cu totul, iar în căruţa jandarmilor cadavrele lui Iliuţă şi Gavril stau unul lângă altul.

Pentru sfârşitul sumbru al imaculaţilor protagonişti, vinovată nu e stăpânirea, nici Siguranţa, nici vocea care ordonă, nici braţul care ucide; vinovat e hazardul. Vinovată este, la urma urmei, fatala coincidenţă „de program” dintre simplii oameni de bine şi legionari. Aşa ar fi putut suna filosofia romanului, dacă autorul n-ar fi ţinut neapărat să-şi încununeze deznodământul cu o dicotomie fără pic de subtilitate: de o parte moaşte (legionari şi nelegionari, tâmplă lângă tâmplă, contaminaţi, prin moarte, unii de (ne)vinovăţia altora – „Curaţi şi luminaţi” e titlul capitolului final), de celalaltă, stârvuri (ucigaşii de legionari – căci, în ultimă instanţă, jandarmii din romanul lui Radu Mareş nu plecaseră la drum cu intenţia de a ucide la nimereală nişte oameni de bine…).

Teza autorului este în fond aceea că există un Rău şi o orbire mai mari decât răul legionar, deşi, francamente, între nătângii Tilihoi şi Prepeliţă, pe de o parte, şi „martirii” Moţa şi Marin, pe de alta, nu e nicio diferenţă: şi unii şi alţii ascultă de un stăpân.

Simptomatică pentru relaţia autorului cu teza romanului său îmi pare o scenă dintre negustorul evreu Horovitz şi noul său muşteriu Gavril M.:

„Cât va dura discuţia lor, Gavril M. se va ţine la un pas distanţă cu prudenţa rece, ţărănească despre care învăţase de mult că e cea mai bună în asemenea ocazii. Avu grijă însă ca fereala sa de vreo atingere, mica repulsie să nu se vadă. Să nu fie ostentativă, jignitoare”.

Aceeaşi prudenţă care-l opreşte să pună mâna pe pistol, ca legionar, îl îndeamnă şi să se ferească de atingerea spurcată a jidovului – o grijă, de altfel, şi a autorului, interesat ca micile sale „repulsii” (sau adeziuni) să fie prezente, în text, fără stridenţe, dar şi fără riposte decisive. O anume crispare de a nu greşi emană şi acest roman; de a nu apăsa prea tare pedala anti-antilegionarismului, o precauţie, nu neapărat o artă, aşa cum au scris entuziaştii săi comentatori. Frica de tezism nu anulează tezismul romanului, îl face doar mai puţin ostentativ, jignitor, compromiţător. Problema acestui roman nu este însă tezismul, căci arta – dacă este – îşi permite orice, ci o calitate literară îndoielnică, minată de incapacitatea autorului de a construi un narator în mod credibil distinct de sine însuşi. Iar dacă se va reproşa că deficienţele naratorului nu sunt de imputat autorului, răspund că, în acest caz, şi laudele (respectiv premiul USR ş.cl.) ar fi trebuit acordate tot bravului Tavi Vorobchievici, nu lui Radu Mareş.

 

Sursa: http://revistacultura.ro