Radu Vancu, Eminescu. Trei eseuri, Editura InfoArt Media, Sibiu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011

review de COSMIN BORZA

A devenit un clișeu exegetic observația că o carte de critică spune aproape la fel de multe despre autorul ei ca despre problematica abordată. Bineînțeles că o gradație poate fi stabilită, așa încât studiile cvasi-pozitiviste, „științifice”, „universitare” sunt, măcar aparent, mai puțin elocvente din acest punct de vedere decât abordările impresioniste ori ale „criticilor conștiinței”. O astfel de lectură urmărind chipurile criticului (puse sub ratură sau, dimpotrivă, devoalate prin configurările interpretative) nu poate deține aspirații evaluative, căci stabilirea valorii sau importanței unui demers critic reclamă cu totul alte criterii: pertinența și subtilitatea comentariilor, contextualizărilor, exemplificărilor sau argumentărilor, noutatea ori complexitatea perspectivelor analitice, acuratețea metodologică etc. Însă atunci când – este și cazul volumului „Eminescu. Trei eseuri”, publicat recent de Radu Vancu – „subiectul interpretant” se rostește cu asupra de măsură, depreciat iese chiar „subiectul interpretat”.

„Persona” și „persoana” criticului

Cu atât mai intrigantă e situația cărții universitarului sibian, cu cât și confirmarea constantă a admirației pentru opera eminesciană, și metoda critică explicită par a garanta o cu totul altă dezvoltare a demersului exegetic. În „Cuvânt înainte”, dar și în alte secțiuni ale volumului, Radu Vancu simte nevoia unor lămuriri cu privire la forma critică ce reușește să-l mai încapă pe M. Eminescu. De vreme ce modelul Raicu („Singurul critic literar pe care-l recitesc cu aceeași frecvență și intensitate ca pe marii poeți”) nu poate fi urmat („După atâtea adjectivări în superlativ, după atâta identificare națională, orice discurs empatic se instalează în cel mai definitiv ridicol”), Vancu afirmă că acceptă o veritabilă înstrăinare de sine pentru a reuși, totuși, să dezvolte o serie dintre intuițiile interpretative oferite de lecturile pasionale ale creației eminesciene: „Am scris, așadar, malgré moi-même, încercând, tocmai de dragul subiectului, să evit un discurs îndrăgostit. Paginile care urmează sunt, ca să spun așa, cele mai anti-raiciniene (sic) scrise vreodată de mine, până acum și de acum înainte, și îmi sunt aproape antipatice. Nu numai în sine, prin aparența de academism arid (care trag nădejde că nu camuflează totuși complet atașamentul de-a dreptul pasional pentru poezia lui Eminescu), ci și pentru efortul depersonalizant pe care l-au presupus”.

Iar impunerea unui atare supra-ego critic (un fel de „persona” ce atenuează „persoana” cititorului profesionist de literatură, în termenii, dar nu în spiritul, lui Murray Krieger din „Teoria criticii”) conduce la câteva deschideri interpretative nu doar inedite, ci și, îndrăznesc să afirm, esențiale pentru receptarea estetică viitoare a poeziei lui Eminescu. Numai că refulatul se întoarce exact în momentul în care dezvoltarea premiselor de lectură ar fi trebuit să evolueze „pe verticală”, înspre explicații de substanță, disocieri fundamentale ori demonstrații aplicate.

Tăcerile lui Eminescu

Astfel, primul eseu, „Poezie și existență”, promite o desprindere de interminabilele cercetări tematiste și stilistice ale operei eminesciene, pentru a urmări modul în care autorul „Odei (în metru antic)” trăiește infernul desființării dihotomiei eu-lume, anume al „înstrăinării” de sine, al sciziunii interioare generate de inevitabila „desubstanțializare” a universului, când „totul devine cețos, neprecizat, imaterial”. În timp ce romanticii „canonici” (creatori, în viziunea lui Sergio Givone, a trei „tipuri socio-estetice fundamentale”, cărora le corespunde câte un exponent istoric: estetul – Kierkegaard, dandy-ul – Oscar Wilde, respectiv flâneur-ul – Baudelaire) se legitimează prin „dezideratul anulării distanței dintre subiect și obiect”, Eminescu ar face pasul hotărâtor spre modernitate, experimentând un moment artistic-existențial ulterior, acela al tentativelor de eliberare de sub presiunea irealizării vieții, interiorității și identității. În consecință, poetul român nu doar că este capabil să înglobeze autentic cele trei tipologii amintite, dar le și depășește, instituind „poezia existenței infernale”, dezvoltată în următoarele secole de Bacovia, de Mircea Ivănescu și chiar de douămiiștii biografiști (!).

Apar însă probleme de construcție a discursului critic, afectând grav acuratețea și substanța demonstrației lui Vancu. Dincolo de faptul că aserțiunile lui Givone nu sunt în vreun fel chestionate, după cum ipostazele eminesciene de „estet”, „dandy” și „flâneur” își găsesc reflectări (nu întotdeauna convingătoare) exclusiv în notele din „Fragmentarium”, criticul își întrerupe demersul într-o fază de preambul. Căci conștientizarea „condamnării” poetului la o dramatică „absență de sine” (semn al modernității viziunii eminesciene) este justificată prin citarea (iar nu interpretarea) a doar câtorva versuri din „Melancolie” și din cele trei sonete. Premisele analitice foarte promițătoare cunosc o dezvoltare mediocră. Eminescu „tace” chiar în momentul în care ar fi fost mai îndreptățit să fie „ascultat”.

Din fericire, doar aparent paradoxal, poetul se va face auzit în eseul următor, intitulat „Poetica tăcerii”. Aici, Vancu propune o altă recitire salutară: Eminescu ar configura în multe dintre poemele sale așa-numita „criză a limbajului” care fundamentează o poetică a „tăcerii angoasate, crispate”. Confruntat cu „aneantizarea lumii”, cu „abolirea transcendenței”, cu „limite temporale și spațiale” din ce în ce mai „laxe”, subiectul poetic eminescian „nu mai găsește cuvinte care să-i acopere pe deplin realitatea interioară și aceasta degenerează în «conture triste și umbre»”. Așa se justifică, afirmă Vancu, o deziluzionată și chinuitoare confruntare cu tăcerea lumii, a cuvintelor, a propriei interiorități, precum și o valorizare negativă a sa, ceea ce îl separă pe scriitorul român de viziunea lui Hölderlin („unul dintre primii sceptici în ceea ce privește limbajul”) care, cel puțin în faza târzie de creație, ajunge să creadă în „posibilitatea revelării limbajului divin unificator”. Gândirea poetică eminesciană ar fi mult mai afină, în consecință, celei a lui Mallarmé, de care se desparte, însă, deoarece autorul francez experimentează o veritabilă voluptate estetică a tăcerii: deși „asociată adesea cu moartea sau cu sterilitatea”, ea postulează întotdeauna „o transcendență salvatoare”, o purificare de materialitate, o uniune cu absolutul. „Tăcerii luminoase” mallarméene i s-ar opune „tăcerea infernală, demoniacă” eminesciană, iar implicațiilor „strict estetice” specifice creatorului „Irodiadei”, poetul român le-ar răspunde printr-o tragică extensiune „ontologică”.

Din păcate, comparatismul din „Eminescu. Trei eseuri” rămâne doar o promisiune. Eseistul nu îi (re)citește cu adevărat pe scriitorii cu care poezia eminesciană este asociată pentru a fi imediat delimitată (în avantajul autorului român), ci apelează într-o proporție covârșitoare la fragmente din opiniile diverșilor critici. De pildă, cu scopul de a justifica exclusivitatea „estetizării” ori „luminozității” tăcerii la Mallarmé (deci și diferența specifică a „mai tragicului” și, poate, „mai modernistului” Eminescu), Vancu citează câteva comentarii sugestive din studiul lui Marcel Raymond, însă nu urmărește interpretarea acestuia preț de încă o pagină din „De la Baudelaire la suprarealism” unde este enunțată „drama omului strivit între necesitatea de a trăi și voința de a se apăra împotriva vieții”.

Eminescu – contemporanul tuturor

Tot prin „exerciții de poetici comparate” își deschide criticul sibian al treilea eseu (de aproape 100 de pagini): „Imaginarul apocaliptic”. El disociază inspirat, pe urmele lui Cristian Bădiliță, între conotațiile complexe ale „apocalipsei” (ca „dezvăluire” și „revelație” ce determină „anularea distanței dintre divinitate și creație”) și cele unilateralizante, „populare”, („marcate inconștient de textul ioanic, de episoadele eshatologice cu descrierile lor cutremurătoare”), propunând urmărirea „funcțiilor specifice” pe care motivele imaginarului mistic le preiau odată intrate în „dinamismul organizator al imaginației” romantice și, în special, eminesciene. După un ocol pronunțat didactic (de aproximativ 30 de pagini) în care descrie (în descendență durandiană) raportul imagine-imaginație-imaginar și particularizează  imaginarul apocaliptic romantic (oferind inclusiv o „schiță sintetică” a sa în Anglia, Germania ori Franța), Radu Vancu oferă un sinopsis (în alte 40 de pagini) tot cu valențe pedagogice al motivelor apocaliptice („propriu-zise” și „literarizate”) din poeziile lui Eminescu. Pregătindu-și narcisiac instrumentarul critic, autorul amână excesiv intrarea în scenă a celui care trebuia să fie protagonistul cercetării.

Nucleul eseului, anunțat atât de scrupulos, de abia acum urmează: mizând pe activarea intelectului nuntit cu „întreaga latură senzorială a ființei” (nu doar cu văzul, spre deosebire de romanticii occidentali), autorul lui „Memento mori” încearcă soluționarea „dihotomiei ontice” a existenței printr-un proces imaginativ rațional (în răspăr cu „dictatura vizionarismului și inspirației romantice”) urmând „o logică apocaliptică pe deplin consecventă”. Argumentația lui Vancu este, pe alocuri, nu doar pertinentă, dar și cuceritoare. Totuși, o întrebare stăruie pe tot parcursul analizei: care Eminescu e protagonistul celei de-a treia secțiuni a cărții? Nefiind preocupat deloc de evoluția imaginarului poetic, eseistul monumentalizează un Eminescu promovator al apocalipsei de factură modernă prin „implicarea unei conjugări depline a spiritualului cu materialului”, trădând relațiuni cu „dualitatea de esență a poeticii baudelairiene”, dar care nu mai cadrează nici cu poetul „condamnat la o veșnică absență de sine” (din primul eseu), nici cu acela invadat de „tăcerea infernală” (din cel de-al doilea). Dimpotrivă, apocalipticul eminescian conduce la o iluminatorie regăsire a interiorității prin intermediul universurilor compensatorii, precum și la comunicarea, chiar comuniunea, cu o lume complet spiritualizată.

În consecință, până să confere plasării douămiiștilor în descendența „proto-biografismului” și „imaginarului apocaliptic” eminescian un statut superior celui de simplă speculație cvasi-comică (enunțată în introducerea, încheierea și pe coperta a IV-a a volumului), Radu Vancu are de lămurit – mai puțin retoric, mai credibil analitico-argumentativ – modernitatea lui Eminescu. Catalogată drept un simplu „secret al lui Polichinelle”, ea poate fi cunoscută de mulți, dar este dovedită profesionist de puțini. Iar cartea lui Vancu – deși propune relecturi critice importante – reușește doar parțial o atare demonstrație încă necesară în exegeza eminesciană.

Sursa: http://revistacultura.ro