Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de Editură Max Blecher, Bucureşti, 2011, 98 p.

Există destule semnale că douămiismul ar putea fi într-adevăr ultima generaţie literară de la noi. Sau, mai exact spus, ultima care se mai serveşte de modalităţile de legitimare generaţionistă. Într-o panoramare aproape exhaustivă a volumelor apărute în 2011 („Poezie 2011. Ordinea poetică şi dezordinea poeziei”, www.poetic.ro), Răzvan Ţupa enumeră câteva dintre argumentele unui mic „dezgheţ” de doctrină în poezia românească. Au dispărut în sfârşit, observă el puţin profetic, dar corect, înfruntările dintre grupuri, încrâncenările canonice, sacrificarea sângeroasă a precursorilor. Majoritatea douămiiştilor, aflaţi la a doua sau la a treia carte, au luat-o într-adevăr pe cont propriu. Unii dintre ei chiar fac eforturi sistematice de a se reinventa, astfel încât orizontul startului comun tinde să dispară în întregime.

Mediatorii

Mai mult, câteva dintre numele sonore ale fostei generaţii douămiiste îşi manifestă deschis voinţa de a depăşi vechile categorii generaţioniste şi disponibilitatea egală faţă de toate direcţiile poeziei de azi, mai vechi sau mai noi. Ceea ce ar suna numaidecât a slogan, dacă n-am avea deja câteva dovezi cât se poate de concrete în acest sens. Antologiile tematice româneşti (Claudiu Komartin, Radu Vancu, „Cele mai frumoase poeme din 2010”) sau străine („Colonia poetică” – traduceri din poezia suedeză de azi), anuarele poetice menite să reţină nu atât grupări, cât afinităţi şi tendinţe, sunt mai importante decât ne dăm seama imediat. Simplul fapt că poeţii sunt grupaţi conform unor afinităţi generale şi nu înghesuiţi în vreo căsuţă generaţionistă devine simptomatic pentru o mutaţie de viziune asupra poeziei. Aceste iniţiative merită, cu siguranţă, continuate şi încurajate în măsura în care schimbă însuşi cadrul de dezbatere şi de evaluare a fenomenului poetic.

Apoi, câţiva „foşti” douămiişti au devenit un fel de mediatori culturali capabili deja să creeze emulaţie. Institutul şi editura Max Blecher, conduse de Claudiu Komartin, cu tot cu „Poesis International”, au devenit instituţii credibile în descoperirea unor tineri talentaţi şi în trierea cu discernământ a consacraţilor. Din cadrul cenaclului de poezie al lui Radu Vancu „Zona nouă”, vizibil la suprafaţa publică deocamdată printr-o bună antologie, aşteptăm să debuteze în volum câteva nume promiţătoare. Nu e de neglijat în înlăturarea prejudecăţilor generaţioniste nici boemul club de lectură clujean „Nepotul lui Thoreau”, patronat de poetul Ştefan Manasia. Astfel încât în amintitul bilanţ Răzvan Ţupa e în drept să invoce, cu rol de concluzie, „restabilirea poeziei ca domeniu al comunicării interpersonale şi sociale” sau „resurecţia responsabilităţii poetice individuale”.

De altfel, Răzvan Ţupa e şi el un important „mediator” al literaturii recente. Artizan al „Poeticilor cotidianului”, un cadru extrem de modern de dezbatere a poeziei, Ţupa e totodată unul dintre cei mai conştiincioşi arhivari ai fenomenului. Nu o dată, el iese cu plăcere din pielea de poet (cum prea puţini scriitori de la noi o fac, din păcate) pentru a comenta, cu instrumente de critic literar, cele mai importante apariţii în domeniu. Blogul lui e deja o platformă credibilă în măsurarea temperaturii lirice de azi întrucât îmbină atenţia analitică cu seriozitatea şi buna-credinţă colegială. Ceea ce impresionează la Răzvan Ţupa e urbanitatea absolută a tonului şi reticenţa faţă de orice tip de emfază. Cel mai fin gestionar al poeziei actuale e în acelaşi timp un tip relativist, modest, puţin preocupat de jocurile de putere simbolică.

Reglajul fin al interiorităţii

Încă de la început, de altfel, Răzvan Ţupa era interesat să tematizeze şi să testeze, prin cărţile sale, capacităţile „comunicaţionale” ale poeziei într-o perioadă când literatura şi-a cam pierdut şi la noi rolul în societate. Volumul de debut, „Fetiş”, dar mai cu seamă „corpurile româneşti”, experimentau modalităţi de depăşire a caracterului linear şi literal al mesajului poetic din dorinţa de a reconecta poezia la sensibilitatea tehnică de azi. Mirajul suprem al lui Răzvan Ţupa, testat ca atare în câteva happening-uri, e poezia-video, capabilă să capteze întregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient. „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, recentul volum al poetului, vine din multe puncte de vedere în prelungirea cărţilor anterioare. Noutatea de formulă din „corpurile româneşti” a rămas, în mai bine de cinci ani de la apariţie, fără imitatori. Astfel încât, reluată de însuşi autorul ei azi, ea pare la fel de experimentală. Personalitatea poeziei lui Răzvan Ţupa provine din încercarea de asimilare a tehnicilor video în discursul literar. Definitorii pentru „poetic. cerul din delft” sunt decupajele fine de real, montajele inteligente, suprapunerile neaşteptate de clişee. Ţupa e un specialist în genul scurt al imaginii, de la clipul publicitar până la screen-shot-uri sau flash-uri. Dacă la alţi poeţi ai cotidianului şi ai „banalului” impresionează culoarea detaliului, la Răzvan Ţupa importantă e mobilitatea şi extensiunea privirii. E ca şi cum, pentru a scruta realul, poetul devenit un cyborg sui generis ar purta permanent cu el o cameră video de mare performanţă. De aici, „obiectivitatea” privirii, lipsa oricăror stridenţe subiective, dar şi simultaneitatea elementelor captate în „frame”-urile poetice. Lipsa în intensitate a „vocii” lui Răzvan Ţupa se răzbună într-o adevărată invazie de nuanţe.

N-aş zice însă că „cerul din delft” se suprapune viziunii din „corpuri româneşti”. Dacă volumul din 2005 făcea proba unui poet care are senzaţii de la obiecte – şi mai puţin de la oameni –, cartea recentă dobândeşte o viteză în plus de sensibilitate şi de umanitate. Acolo Răzvan Ţupa meşterea la angrenajul complex al realului, aici el butonează reglajul fin al interiorităţii. Pasiunile vătuite, trecute prin filtre, însă deloc eufemizate, compun un soi de film mut în care disperarea alternează cu momentele de iluminare. Doar că totul e prezentat cu precizia unui ceasornicar gata să descompună logica microscopică a obsesiilor: „un pic toate lucrurile/ sunt din capul nostru/ şi asta nu e întotdeauna/ cea mai fericită soluţie/ am vrea măcar o dată/ să întâlnim pe cineva/ diferit de noi o altă persoană care/ poate”.

În carcasa fiinţei-cyborg a lui Răzvan Ţupa se ascunde în fond un miez delicat, aproape feminin, incapabil de a ieşi la suprafaţă şi de a se reconecta la lumea din jur. De aici, permanenta angoasă a defazării faţă de concret şi/sau prezent. Mărturisirea că „niciodată nu o sa mai/ fim aşa siguri că tot ce se poate/ este să fim aici” exprimă relaţia cât se poate de fragilă, în conflict permanent, cu contingentul. Ecuaţia cea mai valabilă şi mai subtilă a poeziei lui Răzvan Ţupa, devenită vizibilă abia în „poetic. cerul din delft”, rezidă de altfel în amestecul de „tehnicităţi” şi de ingenuităţi. Fragmente directe precum „se întâmplă să vii cu toate/ nuanţele serii pe urmele tale/ lovindu-ţi oglinda retrovizoare/ cu urmele zilei în care/ nu o să ne întoarcem niciodată/ pentru că niciodată nu o să mai/ fim aşa siguri că tot ce se poate/ este să fim aici” demonstrează că, în pauzele dintre două montaje, Ţupa e un confesiv ataşant.

Pericolul care încă mai planează asupra acestei poezii provine din faptul că descompunerea sentimentelor până la ultimul pixel riscă, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu lucrurile privite prea de aproape, să piardă din acurateţe. Abia odată cu eliminarea urmelor de ermetism şi intelectualism, în direcţia căreia a făcut deja salturi serioase, poezia lui Răzvan Ţupa va deveni cu adevărat relaţională şi comunicabilă.

 

Sursa: http://revistacultura.ro