Rememorări la o aniversare

Au trecut 88 de ani de la acea fastă zi când în văzduhul patriei s-au auzit cuvintele celui care este ctitorul radiofoniei româneşti: ilustrul fizician şi inventator, profesor la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, fondatorul învăţământului electrotehnic din România, colaborator al soţilor Marie şi Pierre Curie: Dragoş Hurmuzescu. 88 de ani nu e, cum se spune de obicei, o cifră rotundă, jubiliară, dar niciodată nu e de prisos să aniversăm evenimentul cu adevărat epocal al începutului unei mari construcţii şi să evocăm istoria celei mai complexe şi mai democratice instituţii de cultură şi civilizaţie care este Radioul. Că atenţia de care se bucură aniversarea din această toamnă se datorează şi contextului politic mi se pare dincolo de orice îndoială. Am în vedere, desigur, furtuna declanşată de votul Parlamentului privind desfiinţarea taxei radio-tv. Vot la care din multe motive - şi nu e cazul să le enumăr aici şi acum – sunt tentat să subscriu, dacă Radioul public nu renunţă măcar la o parte dintre mijloacele de autofinanţare specifice posturilor private (sponsori dubioşi, obsedantele publicităţi).
După intrarea puternică şi spectaculoasă a televiziunii în marea scenă a lumii, s-au găsit destui cei care să-i cânte Radioului prohodul. Previziunile pripite le-au fost însă repede infirmate, ba chiar ridiculizate de evoluţia societăţii umane care nu s-a putut despărţi de ceea ce devenise prin vreme şi vremuiri însăşi conştiinţa ei mai bună.

Aveam deja în clasa a treia când am auzit prima dată, în casa părintească dintr-un sat vrâncean, vocile de neuitat ale crainicilor Radioului România. Le mai auzisem, dar la vecini sau la rude. De unde veneau vocile acelea de o maiestuoasă căldură !? De unde şi cum venea muzica? Cine şi cum erau acei oameni care vorbeau, cântau, râdeau, plângeau!? Multă vreme uriaşul laborator nevăzut de evenimente culturale, spirituale, artistice a rămas pentru mine un univers misterios. Fapt e că Radioul m-a înarmat cu primele – şi cele mai durabile – cunoştinţe de muzică: de la cea populară la cea simfonică, de la cea instrumentală la operă şi operetă. Tot el mi-a deschis gustul pentru teatru. Ce dramatizări şi adaptări ale marilor opere clasice româneşti şi universale, în interpretarea şi regia unor monştri sacri ai teatrului românesc, am ascultat de-a lungul multor ani! Cu câtă nerăbdare aşteptam să sune gongul Teatrului radiofonic (Teatru la microfon), cel mai cuprinzător şi accesibil Teatru Naţional al României. Vorbim adeseori de vicisitudinile, de dramele şi închiderile de orizont ale „obsedantului deceniu”, cum l-a numit Marin Preda. Şi pe bună dreptate. Dar uităm în mod vinovat că cea dintâi instituţie a ţării care ne-a salvat sufletele a fost Radiodifuziunea Română. Viaţa la ţară era grea. Dările la stat, cotele, cum li se mai spunea, erau împovărătoare, ucigătoare. Ca şi în epoca postdecembristă, ca să-l citez pe un primar actual dintr-o comună vasluiană, clopotele bisericilor se înroşiseră de atâta moarte... Mama vindea struguri şi fasole pentru a strânge câţiva lei cu care să-mi cumpere caiete şi cerneală. Azi nu le-ar mai putea cumpăra. Aş rămâne analfabet ori, în cel mai bun caz, semianalfabet precum majoritatea copiilor de astăzi din satele unei Românii nu ca atunci practic ocupată şi vlăguită de uriaşe datorii de război ori de secete pârjolitoare, ci în una, nu-i aşa?, liberă şi democratică, dar care parcă abia acum îşi dă măsura întreagă a ceea ce zicea Cioran că ar fi singura ei vocaţie: eşecul, ratarea.

Radioul m-a conectat la viaţa culturală, literară, artistică a ţării şi a lumii. Unde eşti tu „obsedant deceniu”? Prefer să ascult din nou acele programe radiofonice atât de captivante sau să citesc din nou cărţi ca, de pildă, „Tânăra gardă” - care, dacă stau şi mă gândesc bine, nu era deloc o carte proastă, ci doar tezistă -, dar să nu mai aud manéle şi să nu mai asist neputincios şi oarecum, învins, resemnat la stâlcirea, terfelirea limbii române, inclusiv, din păcate, pe toate undele radiofonice.

Atunci, dar şi în anii care au urmat, până aproape de absolvirea facultăţii, nu aveam cum să ştiu sau măcar să bănuiesc că eu însumi voi lucra, timp de aproape două decenii, în laboratorul acela nevăzut, plin de taine, de unde se revărsau în eter şi de acolo în inimile ascultătorilor, atâtea frumuseţi… Vrâncenii, între care familia mea, ascultau cu regularitate Radio Iaşi, la acea vreme cel mai important post românesc alături de Radio Bucureşti, care, fireşte nu întâmplător, dispunea şi de un emiţător de mare putere ce ne făcea auziţi până departe în Orient. Eu însumi am „prins” Radio Iaşi, în vara lui 1984, tocmai în inima Siberiei… Un moment mai mult decât emoţionant mi-a rămas în memoria afectivă. Câţiva tehnicieni braşoveni care lucraseră o perioadă de şase luni la Vladivostok, deci la vreo unsprezece fuse orare de România, la întoarcerea în ţară, gândul lor cel dintâi a fost acela de a veni la Iaşi pentru a ne cunoaşte direct şi a ne mulţumi că le-am fost o punte de legătură cu ţara. E de prisos a mai spune că în acea vreme, la începutul anilor '70, când nu existau sateliţii şi Internetul ce aveau să transforme planeta într-un sat fără câini prin care, cum ar zice Creangă, mişeii umblă fără băţ, era o adevărată performanţă privind tehnologia comunicaţiilor să fii receptat atât de departe.

Nu puteam percepe atunci pe deplin ecoul emisiunilor noastre de limbă, literatură, istorie, folclor, teatru etc. în mintea şi în sufletul românilor din afara graniţelor, deşi primeam, totuşi, o bogată corespondenţă. Întâlnindu-mă, îndeosebi în anii de după 1990, cu scriitori, cu artişti şi ziarişti, cu politicieni şi oameni simpli de peste Prut, ca şi de peste alte râuri româneşti, mi-am putut da seama de rolul ce l-a avut postul nostru de radio - cu sediul pe bulevardul Catargi, în clădirea care fusese, în timpul Primului Război Mondial, reşedinţa şefului Guvernului român, Ionel I. C. Brătianu, făuritorul Marii Uniri. Radio Iaşi i-a ţinut permanent în legătură cu ţara, cu arta, cultura, tradiţiile şi spiritualitatea naţională şi, mai înainte de toate, cu limba română, „cartea de boierie” a acestui neam, cum o numea Caragiale într-o scrisoare expediată din Berlinul autoexilului său. Or, dacă ar fi să-l credem pe Julien Grean – şi eu îl cred! - „Limba este singura noastră patrie”.

Sursa foto: www.static.ziarelive.ro