Risipirea ca stare de fapt

 După duminica pildei vameşului şi a fariseului, cu care Ortodoxia a început perioada premergătoare Postului Învierii Domnului, a urmat duminica numită a fiului risipitor. Deşi veche, această parabolă evanghelică rostită cu două mii de ani în urmă are conotaţii foarte actuale.
Una dintre ele este tocmai starea de risipire a omului contemporan. Fie că o recunoaşte, fie nu, omul post-modern este risipit, împrăştiat. Iar formele risipirii sunt foarte variate: de la împrăştierea fizico-geografică, până la risipirea valorică din forul interior cel mai profund, conştiinţa. Contextul globalizator galopant, pe fondul profundelor schimbări politico-economice ale lumii, este premisa de netăgăduit a dispersării celulelor sociale consacrate ale comunităţilor umane, familia fiind una dintre cele mai acut lovite, în acest sens. Însă, risipirea exterioară a omului nu ar avea efecte catastrofale asupra lui însuşi şi a celor din proximitatea lui, dacă concomitent cu ea, sau chiar înaintea ei - asta de foarte multe ori! - nu s-ar fi produs risipirea valorilor din forul interior comun fiinţelor umane, anume conştiinţa. Când valorile morale, etice sunt lăsate sau împinse spre risipire şi degradare, spre diluare, atunci începe, cu adevărat, împrăştierea omului. Un om integru moral, etic, este într-o stare firească, comportându-se ca atare, oriunde s-ar afla fizic, geografic. Dar un om dezintegrat moral este un împrăştiat, chiar acasă fiind fizic.
Pe de altă parte, pilda fiului risipitor este una cât se poate de optimistă, în sensul că omul îşi poate reveni din risipire. Fiul mai tânăr, cel plecat de lângă tatăl său în depărtările străine, spre a-şi satisface poftele tinereţii, şi-a revenit, la un moment dat, în sine, şi-a recunoscut singur uşurătatea de minte, şi a hotărât să se umilească, întorcându-se la tatăl său şi cerându-şi iertare. Evident, în parabolă, tatăl este simbolul lui Dumnezeu, Creatorul tuturor oamenilor. De aceea, şi învăţătura parabolei este una clară şi mereu actuală: pentru a se întoarce din risipire, omul are nevoie să se raporteze la Cel care l-a creat. Doar prin raportare la El, fiinţa umană se poate evalua corect, şi se poate redresa din orice fel de risipire în care a căzut sau în care s-a lăsat atrasă de instincte, de pofte, din uşurătate de minte.
Risipirea, îndeosebi cea interioară, este o stare improprie omului, creat ca fiinţă integră, unitară şi echilibrată. Ea este, din păcate, o stare de fapt la care omul contemporan a ajuns, din neluare aminte, dar nu este şi o stare de drept. De aceea, a reflecta, cel puţin o dată pe an, în duminica fiului risipitor, la cât de firesc sau nefiresc ne trăim viaţa, în toate coordonatele ei, nu este deloc superfluu. Fiindcă orice abatere de la rostul său firesc îi dă omului angoase, indispoziţii, nemulţumire de sine şi de viaţa sa. Iar vocaţia lui nu este nefericirea, nici chiar pe această lume trecătoare, unde a fost exilat după căderea adamică. Dimpotrivă.