Rostockul la orele dimineţii

 Dimineaţa miracolul pare a se sfârşi. Afară e potopul. Bate un vânt pieziş, rece şi o ploaie agasantă biciuie cu frâie de apă. Umbrelele se dovedesc de prisos. Le umflă rafalele aprige şi le azvârl cine ştie unde. E întuneric, urât şi frig, să nu scoţi nici un câine afară. Oamenii umblă, luând pieptiş stihiile. Sunt învăţaţi cu de astea. Dinspre Baltica lunecă banchize de nori negri, aproape atingând cu burţile lor pline de apă pământul. Trag repede perdelele groase de catifea să nu mai văd măcar şi-mi astup urechile să nu mai aud nimic. Adorm şi când mă trezesc mi se pare că nu mai răzbate de afară zvonul prăpădului de cu seară. Într-adevăr o pace s-a înstăpânit iar peste Rostock. Pe apa Warnowului lunecă lebede, un colţ de soare taie cu circularul zimţat cerul la răsărit, oamenii se îndreaptă spre slujbele lor. Ce a fost asta ? Ce să fie, vremea cu schimbările ei bruşte, atât de fireşti la ţărmul mării, mai ales la ţărmul unei mări reci din Nord.

Aşadar, şansa îmi surâde iar. Pornim agale în dimineaţă pe străzile Rostockului. Arhitectura oraşului hanseatic este oglinda fidelă a trecerii timpului, a victoriilor şi înfrângerilor, prosperităţii şi scăpătării aşezării de-a lungul veacurilor. Fiecare secol şi-a pus pecetea de neşters, de la gotic la renaştere, la baroc şi până în vremurile noastre. Oraş de negustori, de călători pe ape, iscusiţi navigatori, învăţaţi, artişti, muncitori şi ingineri, Rostockul şi-a cristalizat personalitatea inconfundabilă tocmai din această împerechere de individualităţi, gusturi, mentalităţi. Nu o contopire, nici n-ar fi fost cu putinţă, ci o coexistenţă. Unitatea contrariilor. Un liant al acestor elemente atât de disparate este culoarea. Faţadele clădirilor din epoci felurite, cu formele lor triunghiulare, ca nişte scuturi, ori pereţi de munte, caută obsesiv lumina. Culori deschise, galben-sulfuroase, roşcate, maronii, grena, care cheamă soarele, absorb şi apoi reflectă lumina pură de Nord. Ca pretutindeni la Septentrion, casele, mici sau mari, au un sclipăt de aurărie, o iradiere lăuntrică, uranică uneori, în ceasurile de puternică lumină solară, iar în celelalte mai estompată, dar şi odihnitoare.

Impresia aceasta te izbeşte mai ales în oraşul vechi, pe Kropliner strasse, pe Lange strasse, acolo unde, în vatra veche a oraşului se păstrează mărturiile trecutului, fără a lipsi nici accentele arhitecturii contemporane. În rest, în oraşele satelit, unde locuiesc cei mai mulţi dintre cei 250.000 de cetăţeni ai Rostockului, arhitectura este aidoma cu cea contemporană de pretutindeni din America, Europa ori Asia. În 1942, bombele lăsate de bombardierele britanice au distrus o treime din oraşul istoric. Tot ce s-a putut s-a refăcut întocmai. Inserţiile de nou au ţinut cont, cel mai adesea, de atmosfera întregului, de întâlnirea veacurilor în existenţa oraşului. Kropliner strasse a devenit un loc de promenadă. O stradă comercială şi un tărâm de aducere aminte , mai cu seamă pentru bătrânii care vin să se odihnească în piaţa Universităţii.