Un timp al iubirii, un timp al uitării…
“Francezii sunt nostalgici când se aduce vorba despre marii scriitori cu care au fost binecuvântaţi. Mai mult, francezii sunt nostalgici când se gândesc la libertatea sexuală reprezentată de Francoise Sagan, prin romanele sale, prin viaţa sa.” Cuvintele aparţin lui Matthew Campbell, redactor la The Times. Francoise Sagan, autoarea superbului roman Bonjour Tristesse, aşezat de către francezi, cu mândrie, între cele mai reprezentative o sută de cărţi ale secolului, Francoise Sagan, cea poreclită de Francois Mauriac „the charming little monster”, adică micul monstru încântător şi pe care, într-o declaraţie, Jacques Chirac a numit-o „o figură reprezentativă a generaţiei sale”.
La sfârşitul anilor 70, Geille este o tânără angajată ca redactor-şef la ediţia franceză a revistei Playboy. Publica texte semnate de scriitorii francezi moderni, strecurate printre pozele fetelor senzuale. A fondat ulterior revista Femme şi a scris mai multe romane, printre care Portrait d’un amour coupable, pentru care a şi primit Prix du Premier Roman.
Cartea lui Annick Geille nu este o altă biografie a lui Sagan, ci un roman de dragoste plin de sensibilitatea tipică francezilor veşnic înamoraţi.
Datorită unui text pe care trebuia să îl publice în revista la care lucra, a ajuns la adresa din Paris unde locuia Sagan, în strada Alesia, unde Annick Geille a primit din partea autoarei propria cameră. A ajuns astfel să cunoască lumea scriitorilor, să facă parte din elita acelor vremuri şi din cercul prietenilor intimi ai autoarei. Geille a devenit amanta lui Sagan.
Mai presus însă de această poveste scandaloasă pentru unii, model pentru alţii, mediul artistic m-a fascinat şi m-a încântat deopotrivă. Nu vreau să povestesc cartea, trebuie să o citeşti pentru a o aprecia la justa ei valoare. Aerul acelor vremuri, gesturile descrise în amănunt, frazele lungi şi pline de melancolie, petrecerile deosebite, trimiterile la texte valoroase, momentele în care au loc destăinuiri sunt atracţiile cărţii. La desăvârşirea sa şi-a adus aportul şi traducerea foarte reuşită a Dianei Morăraşu, care te integrează perfect în atmosfera „saganistă”.
Ca să citez de la sursă, expresia „je ne sais quoi” defineşte perfect romanul. Acea savoare specific pariziană (aproape imposibil de definit) care te incită ori care te distruge. Iar dacă ai apucat să îl respiri o dată te va urmări tot restul zilelor. Citiţi şi vă veţi convinge.
Sursa: http://www.cartidecitit.ro/
Adauga comentariul tau