Scriitorul Nicolae Ţaţomir
Dimensiune font:
Nume de prim plan în viaţa spirituală a cetăţii, Nicolae Ţaţomir a trudit pe două teritorii: literatura şi cariera universitară. Poet, prozator, eseist, publicist şi jurist, Nicolae Ţaţomir a văzut lumina zilei la 2 februarie 1914, la Hârlău, într-o familie de intelectuali. La Iaşi, a fost elev al Liceului Naţional, bacalaureat în 1931 şi student al Facultăţii de Drept de la Universitatea „Al. I. Cuza”, licenţiat în 1936. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice cu teza „Criminalitatea în literatură” (1947). În 1948 a fost numit profesor universitar la Catedra de Criminologie a Facultăţii de Drept din Iaşi. În 1962 a ocupat, prin concurs, postul de profesor la disciplinele Drept internaţional public şi Organizaţii şi relaţii internaţionale, unde a funcţionat până la pensionare, în anul 1979. Între anii 1952—1973, a funcţionat şi ca decan al facultăţii. În sprijinul procesului de învăţământ a publicat patru cursuri universitare, dintre care cităm: „Curs de drept internaţional public” (1961) şi „Drept internaţional contemporan” (1972). Activitatea sa ştiinţifică s-a materializat în peste 70 de studii şi articole publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate. A debutat ca poet în revista ieşeană „Bloc”, în 1933. Trei ani mai târziu, student al Facultăţii de Drept, Nicolae Ţaţomir debuta editorial cu placheta „Lebede negre” (1936). În peste 60 de ani de creaţie artistică, Nicolae Ţaţomir a publicat 18 volume şi plachete de versuri, însumând aproape o mie de piese lirice. Poetul a cultivat, de-a lungul anilor, aproape toate ritmurile şi tipurile de strofe: sonetul, glosa, rondelul, poemele într-un vers, poezie în metru antic, versul alb, versul liber, alternanţa versurilor lungi cu cele monosilabice etc. Reprezentative sunt volumele implicând lungi experienţe existenţiale şi estetice, în special „Melos” (1970), dialogurile cu pământul din „Carmen terrestre” (1968) şi „Cartea mea de lut” (1971) — toate dominate de mirajul cântului, formă supremă a sublimităţii şi divinului. Poeziile din volumele „Elipse orfice” (1976) şi „Cosmograme” (1977) atestă frecventarea asiduă a motivelor cosmice. O mitologie de tip special e cea din „Tainicul arhipelag” (1964) în care se ivesc fantome ale înaintaşilor săi pe linie paternă. Din şirul celor 18 volume de versuri, mai menţionăm : „Eternul spirit” (1940), „Satire” (1955), „Răscoala” (1957), „Un om pe promontoriu” (1961), „Pe limba lor, fabule miniaturale” (1967), „Arpegii moderne” (1980) şi volumul antologic „Poezii şi poeme” (1974). Ca prozator s-a manifestat prin romanele: „Manuscrisul de la Marrakech” (1972) şi „Negru şi verde” (1980). La acestea adăugăm volumul de microeseuri „Stalactite în alabastru” (1986), piesa de teatru „Întâlnirea lui Don Juan cu Faust”, numeroase articole, recenzii şi note publicate în presa literară a ţării. Profesorul universitar dr. şi scriitorul Nicolae Ţaţomir a trecut în lumea umbrelor la 26 ianuarie 1996 şi a fost înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din laşi. Istoria literaturii române îi va rezerva, desigur, locul ce i se cuvine, alături de ceilalţi scriitori care au lăsat o urmă luminoasă în peisajul cultural al acestei ţări.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau