Scriitorul şi lumea din când în când (II)

„Monşerilor, dacă Petru Dumitriu se-ntoarce (din exil) ne beleşte pe toţi” – le-ar fi spus Marin Preda unor confraţi, între care se afla şi Constantin Ţoiu. Autorul „Cronicii de familie” era perceput de toată lumea literară ca cel dintâi dintre prozatorii români afirmaţi în epoca postbelică. Nina Cassian nota în jurnalul ei, la New York, cu detaşare: „Petru Dumitru, fără îndoială cel mai mare prozator român de după război („c’est mon opinion et je l’admets”)”. E limpede că Petru Dumitriu îi stimula şi poate chiar îi fascina pe ceilalţi doi mari: Marin Preda şi Eugen Barbu. Acesta, aflăm de la Constantin Ţoiu, mărturisea, mult timp după plecarea lui Petru Dumitriu, într-un text trimis „Gazetei literare”: „Mi-e dor de P.D.”, Îl adora şi totodată îl invidia pentru cultura şi rafinamentul său iar Marin Preda îl invidia, şi el, dar altfel – „cu umorul ieşit din forţa înzestrării sale”. E de reţinut mărturia lui Constantin Ţoiu despre Petru Dumitriu şi, implicit, despre o epocă pe cât de dramatică, pe atât de complexă: „Acest prozator român atât de puternic şi totuşi neliniştit a avut întotdeauna trebuinţă de o ideologie, adjuvantă, ca şi cum, singur, înaintea lumii, n-ar fi fost în stare să facă faţă. Nefiind în întregime nici moral, nici complet amoral. Deşi, ca să fim drepţi, închipuţi-vi-l pe Marchizul de Sade la o cafeluţă cu Leonte Răutu, acesta explicându-i necesitatea unor biografii contemporane, cu muncitori. Nu cu boierii „Cronicii de familie”, cavoul somptuos, baroc, stil secolul XIX./ Generaţiile viitoare vor înţelege. Au fost, în cea de-a doua parte a secolului XX, scriitorii nevoiţi să lucreze doar cu o jumătate de intelect liber, dacă nu cu un sfert; au fost şi ei, au scris, şi asta era viaţa lor, care e una singură, vrând-nevrând, ca şi istoria: Notre histoire est noble et tragique/ Comme le marque d’un tyran…/ De aici înainte, cititorii au de ales între textişoarele nevolnicului, plângăciosului Goma şi arta seniorială a lui Petru Dumitriu./ Dacă se poate face o alăturare”. Aş fi foarte curios să aflu dacă şi de ce îl invidia Constantin Ţoiu pe Marin Preda?! Într-o însemnare dintr-un fel de jurnal intim al său am subliniat această observaţie: „Impresia de veridicitate pe care ţi-o dă o pagină de Marin Preda sau Petru Dumitriu, de apucare a realităţii în toate articulaţiile ei...”. Şi pentru că veni vorba de Marin Preda, iată o scenă petrecută în biroul directorial al acestuia de la Editura Cartea Românească, povestită de prozatorul pur sânge Constantin Ţoiu. Protagonişti sunt creatorul „Moromeţilor” şi Alexandru Ivasiuc : „Marin Preda aproape că zbiera cu spume la gură... : «Şi mai lasă-mă naibii, cu Marx al tău! Să-l văd eu pe tac-tu că ară pământul de dimineaţă până seara, că apasă întruna pe coarnele plugului, nemâncat, cu soarele-n cap, să-l văd!... Ei, să te văz acuş, Alexandre, îmi ziceam (cum îi ziceam eu lui Ivasiuc), care Ivasiuc, trăgând aer în piept cu furie, explodase: «Dar să-l văd eu pe tatăl tău (adică Moromete) că citeşte mii şi mii de volume, zeci de mii şi mii de cărţi pe an, toată biblioteca, – ai? să-l văd!»/ Aici, se întâmplase o minune. Din toată ura ţărănească ce i se citea în glas, pe figură, Marin Preda scoase instantaneu un behăit al lui, cum făcea, o behăială lungă şi veselă, admirativă, şi apropiindu-se de Ivasiuc, îi pune mâna pe umăr: - aşa e, monşer, aşa e! făcea./ Mă uitam la ei uluit. Mai ales la Preda. De când sunt scriitori pe lume, aşa ceva nu se mai văzuse”.

Dar Țoiu mărturiseşte că „cel mai emoţionant şi mai grăitor moment literar al Planetei…”, l-a în Rusia, la Tobolsk, în inima Siberiei. Descinsese acolo o delegaţie de scriitori din mai multe ţări. După obişnuitele cuvântări, un stol de copii s-a repezit, fiecare cu braţele pline de cărţi, pentru a obţine autografe, însă pe volume ce nu erau ale oaspeţilor de faţă. „Un coleg rus, văzându-ne atât de încurcaţi, ne lămurise pe loc. Copiii învăţaseră la şcoală că toţi scriitorii din lume erau de fapt nişte fraţi şi că oricând puteau semna unul pentru altul. Aşa se face că m-am iscălit, fără nici o ruşine, pe Învierea… pe Crimă şi pedeapsă… pe Serile în cătunul de lângă Dikanka… pe Suflete moarte… Cu Rusia nu-i de glumit”.

Pagini literalmente memorabile a scris Constantin Ţoiu despre vechii noştri cronicari. De pildă, eseul intitulat „De mâna lui Neculce. Cel dintâi prozator român” – o demonstraţiepe viu”, vreau să spun pe text, cum „din chinul unei limbi încă neformate, ca scris, se nasc expresii concise, derutante, stângace în aparenţă, însă încărcate de o surprinzătoare putere de sugestie”. De la monumentala Istorie a lui Călinescu nu-mi aduc aminte să se fi mai scris atât de revelator despre cronicari, despre vechile lor cronici şi, helas, despre „jocul obscur al istoriei”… Constantin Ţoiu face un admirabil şi fecund exerciţiu de virtuozitate stilistică. Textul său şi cel al cronicarului se împletesc în nişte naraţiuni de o seducătoare fluiditate, ilustrând astfel o uimitoare continuitate şi corespondenţă – peste timp – de spirit, de artă portretistică, de filosofie a istoriei şi a existenţei, de poezie şi talent, dar şi de elan epic. Uciderea lui Miron Costin, din ordinul lui Constantin Cantemir, domnitorul incult, plecându-şi urechea la „haita lui de oportunişti”, este evocată de Neculce cu un suflu de tragedie antică. Cantemir, el însuşi, este un erou de tragedie. Tristeţea şi căinţa tiranilor sunt la fel de zguduitoare ca şi crimele pe care ei le-au comis: «…Mult se căiè ce-au făcut el şi de multe ori plângea între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de l-au tăiat»”. După ce citează această frază din cronica lui Neculce, Constantin Ţoiu comentează făcând psihologie de mare fineţe: „Dar şi unui regret îi trebuie timp, o parte din viaţă, ca să ispăşeşti. Nici un an n-a mai apucat să trăiască bătrânul, şi îşi dete sufletul. Mulţi despoţi, la capătul carierei lor, avură lacrimi multe pe obraz…Posedând totul, ce le mai lipsea era doar mila./ E valoarea umană care costă cel mai puţin./ Istoria este însă o zeiţă păgână. Ea înregistrează, şi-atât…”.

Naratologii – cei care or fi mai fiind după moda anilor '60 şi '70 când, ca semioticienii, atunci răsăriţi precum ciupercile după ploaie, băteau apa în piuă, şi încă fără graţie, nobismul şi mimetismul lor trădând, în fond, mari carenţe de sensibilitate şi talent, ca şi demistificatorii de serviciu, nu au decât să ia aminte de cum trebuie citită literatura română veche. La începutul secolului XXI, Cu sensibilitatea şi instinctul său instinctul său de prozator pur-sânge şi cu o mare voluptate „frumuseţi şi preţuri noi” în Letopiseţul cronicarului moldovean. Repovestită de el, lumea din opera lui Ion Neculce şi personajele ce o compun ies din negura vremurilor şi se animă miraculos. Scrâşnetul penei bătrânului cronicar prin care trece ecoul istoriei ne înfioară.