Sebastian A Corn, Vindecatorul

Sebastian A. Corn, Vindecatorul, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008, 376 pagini

 

Am avut mai multe reactii cand am vazut în librarie „Vindecatorul”, ultima carte de pana acum a lui Sebastian A. Corn.

Prima de bucurie.

A doua de nostalgie: mi-am adus aminte cum i-am citit primul text, o povestire publicata într-un almanah „Anticipatia” de prin (?)1994: o chestie cu niste funigei si cu un pseudo-Leonardo da Vinci, din care ma tem ca nu am prea înteles nimic. Lucrul ce mai dragut e ca s-ar putea ca aceasta amintire sa fie un fals de la un cap la altul: as putea sa verific, dar prefer sa o pastrez asa.

A treia de nervi: acum or sa stie toti fraierii de el, cei al caror motor de search se îneaca dincolo de ce scoate Humanitas-Polirom-Cartea Romaneasca.

A patra anti-Cernat. „Prin acest roman cu titlu samanic el face pasul decisiv catre mainstream”, zice Paul Cernat, autor al unei calduroase note pe coperta a patra.

De fapt, „pasul decisiv catre mainstream” l-a facut în 1997, cu „Sa ma tai cu taisul bisturiului tau, scrise Josephine”, 1998, scos la Editura Nemira, în colectia lui Dan Petrescu. (Astazi, aproape toata lumea se refera la Polirom cand vorbeste de relansarea interesului editorial pentru literatura romana: dar începutul real, cu o colectie puternica, construita pe criterii de valoare, scoasa la o editura privata-profitabila, a fost acela facut de Dan Petrescu).

Corn facuse asadar pasul decisiv. Dar nimeni nu a fost la receptie. Pacat. Romanul era cu adevarat valabil, prelucrand ideea unei epidemii de cancer într-o tara africana, cu debuseu într-un supra-realism. Romanul însusi seta un tip de replicare cvasi-canceroasa, pana la metastaza finala, în care cuvintele si traseele lor semantice sucomba în propria lor grasime-abundenta.

 

De la debutul lui Corn pot fi numarate – dupa enciclopedia si aritmetica mea – doar doua exceptii la indiferenta mainstramului fata de Corn: Mircea Cartarescu si Ion Manolescu (al doilea a pariat pe Corn în manifestul sau postmodern din anii 90, si l-a inclus în repertoriul de exemple din „Videologia” cu o secventa din „Aquarius”,).

In acelasi timp, în mod clar (pentru mine, cel putin), Sebastian A Corn este macar unul dintre scriitorii cei mai interesanti aparuti dupa ’89. Exista în principal doua explicatii pentru impermeabilitatea spatiului ex-fandom la numele lui.

(i) nu si-a identificat si integrat în practica scriiturii un target; a scris, dar nu a ochit. Conceptul de destinatar variaza sensibil de la o carte la alta. A avut sansa de a publica 4 carti la Nemira, editura de varf a anilor 90 atat pentru SF, cat si pentru mainstream (e drept ca una dintre carti – „Dune 7. Cartea brundurilor”, 1997 – a iesit din motive comerciale, relativ frauduloase, sub numele de Patrick Herbert, iar alta – „Cel mai înalt turn din Baabylon” – în perioada de colaps a editurii): dar, în lipsa unei strategii, acest atu urias a ramas fara urmari, Corn fiind nevoit s involueze în zonele de anonimat editorial (vezi Editura Diasfera, unde si-a publicat cartea cea mai complexa, mai pretentioasa si mai necitita, „Imperiul Marelui Graal”.  

(ii) conceptul prea dificil de literatura (un mutant personalizat si entropic al cyber- si steampunk-ului). Cu cateva exceptii  („2484 Quirinal Ave”, 1995 era o ucronie steampunk – bazata pe ipoteza ca Imperiul Roman nu s-ar fi prabusit –, si romanul cel mai lizibil al lui Corn), Corn e dificil de citit. Pe de alta parte, nici nu pare genul care sa lucreze pe texte pentru a le cristaliza (ceea ce nu e totuna cu a le simplifica).

 

Se vor schimba lucrurile cu „Vindecatorul”? Nu cred.

In primul rand, pentru ca autorul e greu de lipit de o traditie locala a literaturii. Nici macar în filiera propriei literaturi nu poate însurubat, pentru ca aceasta nu exista decat pentru putini (majoritatea fani SF).

Apoi, nici nu e chiar tip-top.

Povestea e din preistorie, focalizand pe Krog, un Erou civilizator în regim lingvistic. Calatoria lui în jurul pamantului dureaza, în sistemul lui de referinta, doi ani, dar în fapt se consuma de-a lungul unei vieti de om (copiii se transforma în luptatori în timpul calatoriei; la întoarcere, femeia pe care o dorea în tinerete este o baba). Krog este un mut telepat, poate vorbi doar „graiul în cap”; este, în acelasi timp, un pion monoteist, Toiag al unui Tata din negurile începuturilor. Calatoria civilizatoare a lui Krog impune sau accelereaza cresterea tulpinilor limbajului, declansand, pe de alta parte, o serie de forte de opozitie care duc la specificarea/ spargerea limbii unice.

Asta e trama. In termeni de stil, am apreciat performanta lui Corn de a construi impresia de crestere în nivel a discursului lui Krog (a carui perspectiva si voce articuleaza romanul). Totusi, e cartea lui care m-a implicat cel mai putin. Corecta, ok, dar…

Pe de alta parte, desi „Vindecatorul” e cartea cea mai de public a lui Sebastian A. Corn, ea ramane totusi într-o zona care nu intersecteaza spatiile de centru ale vreunui target.

Pentru cititorul mainstream e prea fantasy, prea speculativa, prea departe de conceptul mainstream de real-realitate-realism. Pentru cititorul de fantasy e prea putin epic: exista, desigur, o poveste, o misiune, o lupta finala, dar corpul lor comun este prea relaxat pentru a lasa impresia de page turner. Pentru cititorul de SF e prea ne-SF. Poate ca ma însel, ar fi bine sa fie asa. Oricum, raman comme toujours mort de curiozitate sa îi citesc urmatoarea carte. Sunt fan si asta e greu de tratat.

 

Sursa: http://revistacultura.ro