Seri de muzică în Germania

 Seara la Intim teatru. O săliţă de o sută de locuri a Volkstheatrului din Rostock. Nu a rămas niciun loc liber. Ba, dimpotrivă, s-au mai aşezat câteva scaune pe margine. Doi tineri susţin un concert de chitară. Martin Stein şi Ştefan Goldberg au absolvit medicina. Sunt însă robiţi din copilărie de cântul la acest instrument. În anii studenţiei au început să cânte împreună.

Compoziţiile, atât cele pentru chitară clasică, cât şi pentru cea electrică, le aparţin adeseori. Teme clasice, teme moderne. Îmbrăcaţi în alb, cu părul tuns scurt, blond brumat, par nişte gemeni. Interiorizaţi, tăcuţi, călătorind dinspre depărtări spre depărtări odată cu muzica. Cuviincioşi, dar şi mândri, pătrunşi de arta lor. O muzică ce nu vrea doar să fie plăcută auzului, ci să comunice o trăire, să mişte sufletul omului, să-l facă să viseze, să năzuiască. „Impresii spaniole”, „Impromptu”, „Requiem”, compoziţiile tinerilor chitarişti, au probat din plin această forţă de transfigurare a muzicii lor. Pentru cânt sunt gata să jertfească totul. Nu în ultimul rând, profesiunea de medic. Au apucat-o pe un alt drum, pe spinoasa dar minunata cale a artei. Ştiu prea bine că pentru a atinge înălţimile la care aspiră trebuie să se consacre total şi definitiv muzicii. Talentul lor îndreptăţeşte acest sacrificiu.

Schauspielhaus din Berlin are o monumentalitate severă. Decoraţiunile, deloc numeroase, nu împrăştie căldură, intimitate, dar nici nu lasă impresia de hală, de hardughie. La rându-i, sala pentru muzică de cameră, mult mai mică decât cea mare de concerte, nu ocoleşte glacialitatea. Intri într-o catedrală gotică şi trebuie să îmbraci o haină potrivită. Să salvezi măcar aparenţele. Îţi pui o mască, îţi confecţionezi un zâmbet discret. Şi, evident, te îmbraci în ton. Nu cu frac, ca pe timpuri, dar nici ca pe stradă, mai şic oricum, în culori sobre, să nu sară în ochi trăsniţii şi mai ales trăsnitele nu lipsesc. Adică cei într-o ureche sau mai bine zis cu un cercel în ureche.

La început, până când se descătuşează de trac, cei patru instrumentişti, care au urcat pe Podiumul Tinerilor Artişti, absolvenţi de câţiva ani ai Conservatorului, sunt cuprinşi parcă într-un sloi de gheaţă. Notele „Cvartetului” de Schubert se înlănţuie corect, însă fără acel foc sacru. După prima parte se aud câteva aplauze stinghere şi asta îi ţintuieşte şi mai mult pe tinerii Cvartetului „Vögler”. Abia interpretând Bela Bartok se eliberează ca de o povară şi se contopesc cu muzica. Asistenţa se încălzeşte, dispare răceala de criptă. Publicul trăieşte. Muzica îi scoate pe auditori din apatie. Spectatorii sunt fericiţi şi de fericire bat din picioare, cutremurând podelele, pereţii, în semn de supremă bucurie şi apreciere.

Sursa foto: wikipedia.org