Sex, erotica, dragoste. În muzica ușoară 1960-1989

Pe scurt, iată-mă cu marfa în urechi. Ce-am trăit, ce-am simțit? Muzica ușoară era un factor de educație. Muzica asta vorbește de potențialul erotic al generațiilor 1960-70, 70-80, 1980-90. Serii de oameni care au aflat despre sex, dragoste cam aceleași lucruri. În afara unor părinți destupați la cap, iată generații care au fost pudice, care deschideau subiectul, dar mai bine-l închideau, ascundeau sub preș. Nu e nicio acuză aici, Și astăzi lucrurile stau la fel. Doar că internetul este “speranța-inimioară celor care mai iubesc”.

O observație simplă: vocile cântecelor, ce auzi? Voci puternice, voci masculinizate. Voci sobre. Nimic drăguț. Și nu vorbesc doar de Luigi Ionescu, Cornel Constantiniu, Aurelian Andreescu, Gică Petrescu. Vorbesc de Pompilia Stoian, de Margareta Spătaru, de Doina Badea. Toți erau bărbați. Vocea care ne transmitea subiectul dragoste, era masculin. Sexul avea, deci o voce: masculină, sobră. Ascultă, omule, poate delirez eu. Dar masculinitatea asta castrează. Ce vis să ai? Este clar o chestie de identificare. Dacă nu ești bărbat, ce ești? Dacă nu ești tipul “muncitor”, cum ești? Ori muzica asta masculinizată ne-a traversat viața. Ne-a “supravegheat” intimitatea.



E ceva cu această uniformizare zic eu. Textele, muzicile erau alese și supravegheate. Suntem în anii 1960, 1970 etc. Cenzura veghează. Deci, ce știa tatăl meu ca să-mi spună mie ce și cum? Păi, aici la educația versificată era destul de simplu. Identificări florale, marine și păsărești. În selecția Electrecord avem “Lalele”, “violete”, “frunza mea albastră”, “flori de foc”. Dragostea e destin străvechi cu cireșe la urechi, “firicel de floare albastră”. Recunosc am mers la fete cu astfel de vorbe. Vă dați seama, cum s-au uitat la mine cu acest potpuriu floral. Una este să dăruiești flori, alta e să vorbești flori. Am învățat eu lecția. Și drept semn de “deșteptare” Luigi Ionescu mi-a oferit alternativa: să spun “te iubesc” în trei limbi. Da. Aici, da, poți curta fata vorbind în limbi străine. Nu-i mai zice doar te iubesc, nu, zăpăcește-o cu I LOVE YOU.

Muzica ușoară după anii 1965 rezolvă probleme, conflicte interioare. Ascultați-l pe Gică. Cu o melodie din 1965, Gică Petrescu ne spune că e momentul să trăiască și să iubească. E șef de raion când se încinge o Periniță. Dar marea problemă e că unii nu-nțeleg, unii dintre noi sunt supărați. Gică ne spune formula. Nu-l dai în ședință, îl iei tacit și-l duci la un șpriț. Acolo îl îmbunezi. Suntem în 1965. Cenzura îngăduie acest mic sacrificiu: mersul la șpriț. În 1966 Pompilia Stoian are un cântec piruietă. Îi scrie prietenului platonic. Superbă muzică. M-a marcat o viață, dantela sonoră. Pompilia ne vorbește despre omul care se abține pe lângă femeie, iubită. O însoțește la fericire și durere. Dar nici pic de iubire totală. Nu. E iubire totală, prin cugetare, ajutor. Nicio atingere. Iubire-vis îndepărtat. Dar ce te faci când iubești aceeași fată împreună cu alți doi prieteni? Nu, nu e vorba de sex, nu suntem violatori. Nu. Trei îndrăgostiți de aceeași fată? Se rezolvă problema. Da, toți trei ne sfătuim și rămânem prieteni. O fată mai găsești, un prieten mai greu.

În toate aceste refuzuri, mofturi, femeie și iubirea ies în pagubă, e ceva depresiv.
Depresie pe care eu ca fiu al muzicii ușoare de altădată am împărtășit-o. Nu credeam decît în dragoste nefericită. Dragostea ca să dureze mereu trebuie să fie nefericită. Nefericită viață erotică am avut. Unde era sexul? Ce aveam eu de făcut cu el? Am primit în anii târzii ai lui 1970 și-n 1980 un “albastru infinit”, un torent de metafore. Privind spre istorie sunt anii dictaturii lui Ceaușescu, iar autorii de cântece se retrag în metaforă, într-o lume în care sunt artiști desăvârșiți, depășesc puterea de înțelegere a cenzurii, dar nu dau o șansă omului simplu. Iată un exemplu: “Daca azi ai cumpara un cerb Fara frunze n-as veni la tine Domnisoara, domnisoara.” Adică? Om ca mine, om ca mine care asculta înebunit muzica ușoară românească. Mă puteam duce la o fată cu un albastru infinit? Ah, ce tineți! Ah, ce lume, ce moravuri? Dan Spătaru mă îndemnase în 1976 să trăiesc, dar cu ce, domle, cum? Cu un firicel de floare albastră (D.Drăghici) pe strada Speranței (C.Chiriac)? Anii 1980 încep cu muzică de tăiat venele. Noi NU!



Margareta face sacrificiul. Își dă inima ca toamna să nu-i ia frunzele verzi. Corinuța locuiește pe strada Speranței. Mama mea, ce adresă exactă. Într-o seară, ca boul, am fost pe strada Speranței. Am ciocănit la fiecare ușă. Era dragoste, nu? Mi-am luat înjurături.

Culmea, selecția anilor ce-au fost cuprinde Phoenix, Sfinx, Mondialul.
Și dacă mi-aduc aminte de filonul acesta strămoșesc, de robinetul istoriei legendare la care dăduse drumul însuși Ceaușescu, ce mă fac? Clar există deosebiri. Vremea Lalelelelor, adică a intangibilei dragosți e vremea anilor 50-60. Apoi, destrăbălarea a la Gică Petrescu începută prin 1965, reflectată de Dan Spătaru este pusă în surdină o dată cu anii 1980. Gata! Așa a și fost. Libertatea individuală, amăgitoare a durat vreo cinci-șase ani. Dictatura a închis șurubul. Prin 1977-78, odată cu cutremurul. Se vede asta-n muzică. A apărut slăvirea trecutului, muzicii, cântărilor inspirate din foclor, lumi glorioase, ce-au fost.

Cum să iubești? Care era libertatea totuși? Dicolo de cenzură, alții aveau soluții cu mult mai mișto. Da, dictatura, nimeni pe lumea asta nu stăpânește cu totul lumea. Oricât de mică ar fi.
Alții, nu eu, ascultau muzici piratate. Eu ascultam muzică populară, dar alții mai șmecheri găsiseră alte porți. Beatles! Pink Floyd! De ce nu Michael Jackson. Se pirata pe rupte pe vremea aia! Erau rețele adevărate de muzică adevărată.

Ah, dacă ieșeam din bula mea aș fi fost mai deștept, aș fi descoperit AZUR - IN STATIE LA LIZEANU. O minune! Citeam ziarul! Am văzut o blondă! Mă dădui pe lângă blondă! Domșoară, domșoară, ce program aveți deseară? Mamă câte sugestii!!!!! A început că nu se poate! Ea zicea că scapă trenul… mamă, de câte ori am avut și eu slab terenul.... Aici AZUR te face cu adevărat bărbat. Te-nvață cum să acționezi. Eu deja sondam terenul! Ce sminteală, ce neobrăzare!



Mult timp imaginarul erotic în cântările românești a rămas același. Andre cu "Papa la mare" nu spune alte versuri. Era după 1990. Obrăznicia ruperii de părinți e nouă. Și mișto. Dar asta-i altă istorie, a altor generații. P.S.: Desigur, nu acuz aici pe nimeni de felul în care n-am știut eu cum stau lucrurile în acest domeniu: erotica, dragostea, sexul. Ar fi absurd să mi se pună pata pe muzică. Acest articol nu este decât o reamintire. Pe muzică. Ușoară. O reconstituire, dece nu, istorică. Un punct de vedere din multe, multe altele. Aici am descris doar despre GARA MEA MICĂ, vorba lui Dorobanțu.