Sportul ca poveste realist-magică

În cronica meciului Franţa-Germania disputat la Turneul final ce avea loc în Spania în 1982, apărută într-un prestigios cotidian francez, autorul ei aprecia că acel meci a fost „o capodoperă literară”. În primul moment, afirmaţia m-a şocat. Văzusem şi eu la TV, ca orice microbist incurabil, acel meci extraordinar. L-am revăzut apoi înregistrat. Avusese dreptate jurnalistul francez! Pe dreptunghiul verde se „scrisese” într-adevăr o poveste fascinantă, pendulând între real şi ficţiune, o naraţiune plină de poezie şi dramatism. Amplitudinea, polifonia operei se datorau, în fond, deopotrivă eroilor de pe gazon, dar şi nouă, celor care o trăiam alături de ei, ca şi cum ar fi fost ultimul mare eveniment, ultimul mare spectacol din viaţa noastră: a zecilor de mii din tribunele arenei în care se producea şi a sutelor de milioane din faţa televizoarelor. Aveam să simt şi mai puternic bucuria, dar şi melancolia ce înfiorau asemenea mulţimi de personaje şi, în acelaşi timp, de coautori, la următorul turneu final, în 1986, câştigat de Argentina. Întâmplarea făcea ca în acele zile să citesc un mare roman ce tocmai apăruse în excepţionala colecţie Romanul secolului XX a Editurii Univers (editură de ţinută europeană „înghiţită”, şi ea, de mlaştina subculturalei tranziţii postdecembriste): Abaddon exterminatorul de Ernesto Sabato. Printre frazele pe care le subliniasem una cădea, mai ales în acel context, ca o cortină grea: „Şi astfel a apus încă o zi la Buenos Aires, ceva irecuperabil pentru totdeauna, ceva care îl apropia mai mult de propria sa moarte”.

Frază maiestuoasă ce parcă fusese scrisă chiar după încheierea poveştii care se produsese, în acea vară, pe stadioanele din Mexic, cele mai apropiate de cer. Mi se confirma o dată în plus că niciodată nu ştii când şi cum cade o carte în sufletul omului... Mi-a venit în minte atunci titlul unui admirabil roman al lui Constantin Ţoiu: „Căderea în lume”. Apropo, în volumul Pretexte al acestuia (unele microeseuri cuprinse în el, de pildă, Fra Angelico, prefigurau stilul şi tonul romanului Galeria cu viţă sălbatică), există o tabletă antologică ca un poem:

„La întrecerile mondiale de atletism un culoar a rămas liber pe pista de alergări, în amintirea tinerei atlete britanice care a decedat în împrejurări tragice./ Ştim cum se ia un start. Cum se aşază piciorul pe rampa minusculă de pornire. Arcuirea trupului, identificarea cu sutimea de secundă, cu tăişul cel mai fin şi mai insensibil al timpului./ Ştim şi acele false plecări, când pocnetul sec de pistol ne sperie în tribune./

Nu vom şti niciodată cum pleacă englezoaica pe culoarul liber, fata cu păr de grâu copt./ Iarba stadioanelor, numai ea ştie când trec nălucile”.

Într-un eseu intitulat „Turul Franţei ca literatură” care începe cu o referire polemică la Mitologiile lui Roland Barthes, Nicolae Manolescu scrie admirabil: „Turul ciclist al Franţei văzut la televiziune este un poem cavaleresc pe două roţi, epopee modernă a căutării Graalului, un spectacol sportiv doar în punctul de plecare, fiindcă, în acela de sosire, ni se relevă ca o ficţiune literară complexă, eroică şi comică, măreaţă şi banală, expresie a unei necesităţi ineluctabile sau a celui mai pur accident. Textul Turului Franţei are un context la fel de sonor ca o cutie de rezonanţă... Acest context e dat de istoria şi de geografia Franţei, de monumentele revizitate ale trecutului şi de peisajele prezentului. O sută şi ceva de bărbaţi curajoşi pedalează două săptămâni la rând, aproape zi de zi, urmând un traseu iniţiatic care urcă din câmpie la munte şi recoboară spre mare, traversând ca un sistem circulator toate provinciile Franţei, spre a ajunge în Paris, pe Champs-Elysees, în vecinătatea Arcului de Triumf. Caravana îşi are cavalerii şi servanţii... El, cavalerul, e îmbrăcat în galben, în alb, în roz, ca să fie lesne recunoscut în mijlocul unei caravane pestriţe. Armura lui străluceşte ca un soare. Caravana de cavaleri şi scutieri pedalează neobosită printre reziduurile emoţionale ale unor eroi asemenea lor care au trăit cu sute de ani înainte. Însuşi acest rapel discret, dar cu un sunet recognoscibil, face farmecul epopeii cicliste. El sugerează că faptele glorioase nu se uită niciodată... Cicliştii, ca şi cavalerii, sunt deopotrivă de efemeri... Dar Turul Franţei supravieţuieşte tuturor eroilor, aşa cum Masa Rotundă i-a supravieţuit regelui Arthur... Nimeni nu mai ştie exact ce naţionalitate avea uluitorul Mercks, cum nimeni nu mai e sigur ce era regele Arthur”. Şi marele critic conchidea: „Turul Franţei de pe Eurosport este emisiunea literară cea mai remarcabilă din fiecare vară”.

De altfel, cum se ştie, scriitorii sunt mari admiratori ai sporturilor de performanţă. Întrebat de un ziarist: de ce îi place fotbalul, celebrul romancier Mario Vargas Llosa remarca similitudinea sportului rege cu literatura: „Îmi place fotbalul fiindcă, exact ca în literatură, orice utopie este posibilă. Perfecţiunea poate fi atinsă”. Se poate vorbi în fotbal de realism magic? „Bineînţeles – răspunde Llosa -, Brazilia este exponenta realismului magic în fotbal. Nicăieri ca la meciurile lor nu trăieşti senzaţia de exaltare pură. Sau de nefericire totală.”

Iar pentru că ne aflăm încă sub impresia Wimbledonului, cel mai vechi turneu de tenis din lume, a cărui ediţe de anul acesta s-a încheiat la finele săptămânii trecute, îmi iau permisiunea să rememorez, ca un nostalgic ce sunt, ceea ce scriam la sfârşitul uneia dintre ediţiile de acum mai bine de două decenii ale turneului de la Londra în „Adevărul”, sub titlul Lacrimi în iarba de la Wimbledon:

Finala turneului a avut respiraţia şi deznodământul unei capodopere literare. Cele peste 13.000 de personaje din tribune de la la fetiţa care îl ştergea grijulie cu prosopul pe Agassi până la managerul român al marelui eveniment Ion Ţiriac, au fost deopotrivă eroii unui spectacol la sfârşitul căruia nu doar ochii învingătorului Agassi şi ai învinsului Ivanisevici au lăcrimat. Am lăcrimat noi toţi, spectatori şi sute de milioane de telespectatori, în viaţa cărora se încheia încă un episod dintre cele, irepetabile, care ne mai apropie cu un pas de moarte, cum constată eroul lui Sabato. Am văzut şi am trăit în Templul de la Wimbledon parabola existenţei, frumuseţea şi tragismul ei, o parabolă scrisă nu doar cu racheta şi catifelata minge de tenis, ci şi cu sufletul nostru mereu însetat de poveşti. Nimic nu a fost mai înălţător ca momentul în care învingătorul îmbrăţişa cu tandră violenţă iarba, stropind-o cu lacrimile bucuriei. În acel moment, când victoria s-a transformat într-un act de totală posesiune la care învinsul privea el însuşi tulburat şi respectuos, am înţeles sensul adânc al poveştii neasemuite ce tocmai se depănase. Măreţia reprezentaţiei a stat tocmai în copleşitoarea cădere a cortinei. Atunci când mingile şi rachetele s-au oprit şi iarba Wimbledonului a fost stropită cu lacrimile protagoniştilor...