Stelian Tanase, Maestro/ review de Claudiu Turcus

Stelian Tanase, Maestro. O melodrama, Editura Polirom, Iasi, 2008

review de CLAUDIU TURCUS

Stelian Tanase se declara nemultumit de impactul celui mai recent roman al sau – Maestro. O melodram (2008). Nu atat in randul cititorilor obisnuiti (cu care, afirma el, a restabilit deja un canal de comunicare), cat mai ales printre criticii responsabili de anchete, dosare ori dezbateri culturale. Personal, nu inteleg de ce, intrucat volumul a fost comentat pe indelete (nu fara puseuri admirative, de Luminita Marcu, Antonio Patras, Serban Axinte si Ovidiu Simonca) in grupajul Observatorului cultural. De asemenea, Tania Radu i-a dedicat o cronica echilibrat-elogioasa in revista 22, iar seria de interviuri & dialoguri prilejuite de Maestro nu e tocmai scurta. Numai ca, probabil deprins cu audienta, Stelian Tanase masoara anvergura unei receptari dupa alte criterii decat cele practicate curent in sistemul literar autohton.
Nu spun ca aspiratia nu e onorabila, dimpotriva, insa, cu niciun chip, romanul sau n-a fost ignorat de presa culturala. Astfel stand lucrurile, ajungem la a doua nuanta a nemultumirii prozatorului. In cadrul recentei lansari a romanului la Literele clujene, Stelian Tanase era gata sa parieze ca recenzentii, grabiti sa dea la gazeta concluziile, nu i-au citit cartea (se referea la „un critic cu succes mediatic”). Sau daca, totusi, au citit macar partial, n-au prea inteles mare lucru… Ma-ntreb, in aceste conditii, daca nu i-ar fi fost de folos cunoscutului romancier sa intocmeasca un thomasmannian glosar Cum am scris Maestro, devreme ce tuturor le scapa sensurile de profunzime ale proiectului sau estetic. Corolar: 1. Stelian Tanase e indreptatit sa isi doreasca mai multa atentie din partea specializata a cititorilor sai; 2. Acuzele la adresa celor care scriu despre carti pe care nu le citesc mi se par intemeiate; 3. Cand foloseste retorica lipsei de vizibilitate si se ipostaziaza arogant in cel mai avizat interpret al propriei opere (doar pentru a invalui iritarea produsa de cronicile negative), Stelian Tanase isi coboara nepermis conditia de scriitor.

O porno-melodrama intertextuala

Maestro se dovedeste o carte greu de incadrat, deoarece autorul isi stratifica proza. In primul rand, el scrie o melodrama contemporana in care complica povestea, inchipuita dupa toate canoanele literaturii de consum, contrapunand personajelor schematice, sentimentalismului desuet, rasturnarilor spectaculoase de situatie sau finalului atenuat-fericit o perspectiva grotesca asupra socialului, dublata de un abundent imaginar pornografic. Emiluta, naratorul logoreic si neverosimil al acestei proze, cand nu divulga scene adulterine – picanterii de culise din lumea televiziunii – despre „gasirea rapida a pulei si scoaterea ei din chiloti”, evoca nostalgic ménage à trois-ul impreuna cu Tina si profesorul de istorie, „nefutut de zece ani”, care a lasat „un kilogram de sperma”. De asemenea, se mandreste ca, asa infirma cum e (in urma „accidentului stupid cu trabantelul”), a pacatuit cu preotul paroh care, fara sa stea pe ganduri, „i-a bagat-o in gura urgent”. Daca nici macar paralizia nu a tinut-o departe de placerile carnii, cum ar putea-o face singuratatea? Plictisita in nopti tarzii de previzibilele intrigi ale telenovelei preferate, eroina se infrupta din previzibilitatea pornografiei la „o partida de masturbat misto”.

Supralicitarea voyeurista a sexualitatii contamineaza intregul univers imaginar. Pare ca aspiratiile tuturor se leaga de felatii „ca la carte” sau de falusuri suficient de erecte, cat sa poata fi – la nevoie – „infipte si intr-o usa”. Justificarea acestui limbaj maladiv provine, cred, din nevoia corelarii dintre tema si forma. Caci lumea mediatica decazuta si vecinatatile absurd-comice ale blocului in care traieste Emiluta – toposuri sordide ale romanului – sunt zone existentiale in care amoralismul de mahala si marasmul pansexualist si-au facut ciub. Insa aici apare prima incompatibilitate a constructiei din Maestro. Daca prozatorul este interesat de o reconstructie macroscopica a lumii (mediatice) din primul deceniu de dupa ’89, adica un fel de reportaj literar care sa dea seama de monstruozitatea unei societati aflate in tranzitie, violenta limbajului/ imaginarului orchestrate de narator constituie doar o gratuitate populista, cu atat mai mult cu cat, spre deosebire de Petre Barbu, Bogdan Suceava sau Petru Cimpoesu, Stelian Tanase nu trece dincolo de locurile comune ale reprezentarii Romaniei halucinante postdecembriste. Pornografierile sale aduc exclusiv prejudicii romanului, indepartandu-i pe pudibonzi, in timp ce consumatorii de documentare vor prefera oricand lui Maestro un Bucuresti, strict secret. In fond, cum sa nu te indeparteze o poveste pe care chiar naratorul o califica pe prima pagina drept „aceeasi blenoragie netratata la timp”.

Dar melodrama – cu pattern-ul sau comercial-hipererotic – se adreseaza doar celor comozi, intrucat celalalt etaj al prozei lui Stelian Tanase este rezervat initiatilor, degustatori de mare literatura. In fapt, Emiluta si Tina nu sunt oricine, ci adevarate replici ale personajelor camilpetresciene din Patul lui Proscust. Actrita de mana a saptea din interbelic devine acum o palida si nefericita angajata a unui trust media, in opozitie cu Tina Marcu – o doamna T. recenta, vedeta de televiziune, cu rating la toti barbatii, adulata de marele public in prime time. Din acest punct de vedere, Maestro se fixeaza intr-o traditie literara prestigioasa, prozatorul luand masuri prudente sa nu se adanceasca de tot in mlastina stilistica si retorica a literaturii de consum. Nu zabovesc asupra celorlalte referinte intertextuale – veritabile capcane borgesiene ce verifica enciclopedismul literar al cititorului – grabindu-ma sa punctez o obiectie de ansamblu: imaginandu-si ca poate multumi deopotriva coafeze si literati, Stelian Tanase uita ca nu e in firea umana ca ignorantii sa alerge la biblioteca dupa lectura unui roman puternic codificat cultural – ei vor povestea, fara complicatii –, iar „mizantropii” devoratori de literatura nu vor accepta niciodata sabloane textuale facile.

Culoare infundate

In timp ce primul neajuns al romanului tine de o dimensiune a conventiei literare – mixarea neinspirata a doua registre incompatibile: unul de consum si celalalt elitist –, al doilea se refera la compozitia deficitara a cartii.

Pe de o parte, se poate vorbi de un culoar cinematografic al romanului, in sensul ca povestea propriu-zisa este organizata de Emiluta – narator-martor si deopotriva regizor – sub forma unui scenariu. Prima secventa o surprinde pe Tina Marcu in mijlocul unui platou de filmare, cerand agresiv demisia unui ministru. Incidentul starneste scandal, vedetei i se suspenda emisiunea si este exilata profesional la Paris, unde se vede nevoita sa realizeze un interviu cu celebrul scriitor roman Avram Duca, a carui carte (Maestro, iata) va fi ecranizata intr-o productie romaneasca. Practic, interviul avea sa prefateze vizita prozatorului in tara sa natala dupa mai bine de treizeci de ani. Paradoxal, Tina descopera in Duca un personaj cinic, cu un comportament bizar, care nu rosteste nicio replica antologica, ci doar platitudini despre existenta sa nefericita, dar plina de succes. Pe fondul evenimentelor dramatice din tara (veneau ortacii la Bucuresti), Dudus, mogul mediatic & amant oficial al prezentatoarei, o cheama pe Tina sa transmita in direct mineriada. Interviul e lasat balta, Tina se sacrifica frenetic in valtoarea convulsiilor sociale postdecembriste, descopera telenovelistic marele secret (Duca este tatal ei) si revine la Paris pentru momentul regasirii. Afla intreaga poveste (despre sinuciderea Iuliei, mama sa, despre exilul las al tatalui), insa nu ramane in capitala Frantei dupa acest episod, ci se reintoarce la Bucuresti pentru a realiza o ultima emisiune despre Maestro, dupa care, isi propune sa se retraga din televiziune. In mijlocul acestui show de final, se anunta ca Avram Duca s-a sinucis aruncandu-se in Sena, prin urmare emisiunea se intrerupe, intra breaking news, e scos de la naftalina – de dragul audientei – interviul Tinei cu marele scriitor, grangurii de presa sunt extaziati. Cadrul se muta in jurul controversatei morti, iar Emiluta se pregateste si ea sa moara, satula de viata fada si de mistificarile unei lumi pentru care „tot ce exista e in televizor”. Urca la ultimul nivel al imobilului si, cu o portavoce in mana, ameninta ca se va sinucide. Audienta maxima la toate televiziunile. Aproape toti producatorii isi doreau sa nu se razgandeasca, se transmitea live. Dar suntem intr-un soap opera, iar Emiluta e salvata psihologic de Tina (care apare miraculos pe terasa cladirii) si – atentie! – medical de un inger, „caruciorul ramanand pe acoperis” (?!).

Nu e de mirare ca povestea anihileaza orice interpretare coerenta. E adevarat, textul deschide cateva directii posibile – exilul ca expresie a ratarii, paternitatea disfunctionala, constructia mediatica a realitatii sau alienarea destinelor marunte –, insa corelarea sacadata si grafomana a episoadelor/semnificatiilor conduce spre o profunda desubstantializare a epicului. Preocupat mai mult de efecte cinematografice si de crearea unei atmosfere trepidante/alerte, Stelian Tanase pare dezinteresat sa exploreze vidul interior al personajelor sale – analiza psihologica e rudimentara –, transformandu-le in actanti de melodrama televizata, ale caror monologuri sunt exprimate cu voce tare pentru a intelege toata lumea ce dramatice ganduri le umbla prin minte.

Pe de alta parte, tranzitia inspre culoarul confesiv al romanului se face prin maniera, destul de uzata, a dezvaluirii pactului fictional. Elucubratiile Emilutei sunt metaliterare, prin intermediul lor autorul inserand „lectia” despre roman: „Vrei povestea Tinei, este? Te-am dus cu zaharelul, [...] Va plictisesc. V-am tinut prea mult. Secretul unei povesti bine spuse e sa tergiversezi. Amani deznodamantul, intarzii pana celalalt isi pierde rabdarea. Daca simti cand se apropie clipa asta, e zeiss. [...] In loc sa ma sinucid, prefer sa iti povestesc”. Numai ca, aceasta alternare naucitoare a macronaratiunii (despre seducatoarea Tina, tutelarul Trocan, priapicul Dudus, infidelul Nelutu, incisivul Max ori cinicul Duda) cu micronaratiunile infirmei & singuraticei Emiluta are nevoie frecvent de scurte rezumate prin care Stelian Tanase incearca sa controleze/ordoneze fluxul haotic al materiei epice. De fapt, prozatorul aglutineaza ceea ce nu poate imbina firesc, iar aici nu mai e vorba de incompatibilitate, ci de superficialitatea unei compozitii inegale asupra careia scriitorul ar mai fi trebuit sa zaboveasca editorial. De exemplu, pasajul descripiv al inmormantarii lui Duca se impunea serios redus, „monografia” minimalista a intersectiei „Bulevardul Carol colt cu Calea Mosilor” putea constitui oricand un fragment independent, proza rimata din finalul cartii e parazitara epic, iar scena spectacolului sinucigas al Emilutei – probabil cel mai bun fragment al cartii – putea fi epurata de nuantele moralizatoare ale jurnalistului Stelian Tanase.

In concluzie, rapus de vanitatea plasmuirii unei arhitecturi diegetice monumentale, autorul excelentului Corpuri de iluminat (1990) nu mai reuseste in Maestro decat un melting pot pretentios in intentie, dar deceptionant in realizare. Kitsch pornografic in vesminte de melodrama, sublimat artificial de spasme intertextuale, apoi experiment esuat in faza de montaj (cele doua culoare narative – cinematografic si confesiv – nu duc nicaieri), romanul lui Stelian Tanase nu se ridica, cu exceptia catorva fraze, peste incercarile mult mai tinerilor si necultivatilor sai colegi (pseudo)mizerabilisti Ioana Bradea, Claudia Golea ori Ionut Chiva.

review publicat in revista Vatra, reprodus cu acordul autorului

 

Sursa: http://revistacultura.ro