Stephen King – Duma Key

Nu cine , ce, când sau cum îmi spune conteaza, ci cât reusesc eu sa înteleg. Sau cât din ce înteleg îmi place , ma fascineaza ori macar reuseste sa-mi tina atentia treaza. Daca aplic regula asta la Duma Key, atunci trebuie sa recunosc cinstit ca s-a dovedit a fi ceva mai slabuta cartea decât ma asteptam. Nu trebuie sa înteleaga cineva din afirmatia asta ca m-ar fi dezamagit cartea, nici gând, Stephen King, REGELE nu dezamageste niciodata, dar nici macar el nu reuseste sa se ridice la pretentiile care tot cresc, motiv suficient pentru a spune ca nu mi-a venit sa exclam OAU! , cum am facut, de exemplu dupa Povestea lui Lisey, carte pe care foarte multi au declarat ca nici macar nu au avut rabdarea de a o citi pâna la capat. Asa ca se reduce problema la gusturi si perceptii.

Pentru mine, Duma Key a pornit pe o linie usor ascendenta, a crescut pâna în punctul în care Edgar Freemantle a început sa picteze, apoi a intrat pe o portiune de stagnare. Asa s-a si încheiat, fara sa-mi suscite interesul, fara sa ajunga sa ma plictiseasca. Deznodamântul era previzibil, cel putin pentru mine asa a fost, eram convins ca persoana care a însemnat cel mai mult pentru eroul cartii va deveni victima, ca el se va razbuna si ca în final vor fi toate bune si frumoase, binele învinge, raul este înlaturat. Bine, bine – mi-ar putea spune un cititor cu o perceptie diferita de a mea-, dar cum ramâne cu tot misterul care se dezleaga treptat, bucatica dupa bucatica, cum ramâne cu toate amanuntele care se aseaza la locul loc ca într-un urias joc de puzzle? Ei bine, la întrebarea asta raspunsul meu este ca nu sunt nimic altceva decât dovada faptului ca autorul reuseste în fiecare clipa sa aiba o imagine de ansamblu asupra cartii, ca stie exact, înca de la prima pagina, unde vrea sa ajunga si ca nu scrie fara un plan conceput în prealabil. Altfel spus, Regele reuseste sa scrie un roman aflat undeva la granita dintre suspans si horror, în stilul cartilor politiste.

Acum, dupa ce am atins punctul slab, se cuvine sa însir si punctele bune. Nu pot face nici acest lucru altfel decât judecând subiectiv, în concluzie, marturisesc deschis ca mi s-a parut mai slabuta cartea asta pentru simplul fapt ca am citit altele de King care mi-au placut mult mai mult. Daca s-ar fi întâmplat sa citesc Duma Key înainte de Apocalipsa, Cimitirul Animalelor, Christine sau Talismanul, atunci probabil as fi exclamat Oau! si as fi asezat cartea la loc de cinste. Asa eram deja obisnuit cu stilul, cu dezvaluirile treptate în doze atent calculate, menite sa tina cititorul cu sufletul la gura. În concluzie voi aseza Duma Key alaturi de O mâna de Oase, parere cu care este de acord si traducatorul cartii Mircea Pricajan – multumiri înca odata pentru toate traducerile perfecte -, dupa cum mi-a marturisit la târgul de carte Bookfest 2009.

Nu pot vorbi despre Duma Key fara sa atrag atentia asupra personajelor. Edgar Freemantle, desi personaj central ca erou cu puteri nebanuite, animat înainte de toate de sentimentul protejarii celor dragi si a celor nevinovati de fortele dezlantuite ale raului, în perceptia mea – ma enervez deja pe mine însumi cu aceasta insistenta – a fost umbrit de… Wireman. Îmi amintea teribil de mult de cineva cunoscut, felul în care vorbea, toate acele cuvinte potrivite si echilibrul sufletesc al acestuia îmi erau familiare, asa ca am tot cautat, câteva ore mi-a stat parca pe vârful limbii numele si nu am putut sa nu zâmbesc atunci când, într-un târziu, a capatat un chip. Morgan Freeman, în rolul lui Ellis Boyd “Red” Redding în The Shawshank Redemption, film care are la baza tot o povestire a lui King. Odata facuta identificarea asta se cuvine sa-mi exprim admiratia pentru felul incredibil în care Stephen King reuseste sa creeze personaje, se pricepe atât de bine la acest lucru încât eroii cartilor lui capata viata proprie în mintea noastra, a cititorilor, si ajungem sa ne întrebam peste câtiva ani ca oare unde, când si cum am cunoscut acel om. Un om care nici macar nu exista ci este doar nascocirea unei minti si a unui talent incredibil.

Potrivirea dintre numele eroului din Duma Key, Edgar Freemantle, si numele actorului care a dat viata unui personaj important din Rita Hayworth and Shawshank Redemption, Morgan Freeman, ma face sa cred ca legatura dintre Wireman si Ellis Boyd “Red” Redding nu este doar în mintea mea, ci a existat si în mintea lui King când a scris Duma Key. Nu stiu cum fac alti cititori, dar eu nu ma multumesc niciodata cu urmarirea actiunii ci caut acele elemente marunte, care reusesc sa transforme o carte din obiect destinat destinderii într-un obiect cu un rol mai profund, acela al învatarii. Din acest punct de vedere mi-au ramas în minte doua maxime enuntate de cel pe care eu îl consider a fi adevaratul erou din Duma Key, da, ati ghici, Wireman: “Dumnezeu ne pedepseste pentru ce nu ne putem imagina”, “Ne mintim atât de des, încât ne-am putea câstiga pâinea din asta” si unul apartinând lui Edgar Freemantle: “A vedea înseamna a crede”. Le consider demne de retinut pentru ca exprima cât se poate de bine fundamentale trasaturi psihice omenesti.

Cartea, asa cum a aparut la Editura Nemira, în format hardcover, are un mare avantaj, constând în faptul ca si dupa cinci-sase citiri arata ca noua si un mic dezavantaj datorita faptului ca marea majoritate a cititorilor care locuiesc în orasele mari au obiceiul de a citi prin mijloacele de transport în comun, lucru aprope imposibil de facut cu Duma Key datorita dimensiunilor absolut impresionante. Asa ca devine cartea de concediu sau de zile libere. Sa spun, în final si daca recomand cartea sau nu. Pe o scara de la  1 la 10 a literaturii în general, i-as da nota 8 , în cadrul asa-numitei literaturi de suspans îi acord tot 8, pentru aspect are un 10 cu felicitari. În concluzie este o carte recomandabila tuturor cititorilor si obligatorie colectionarilor. Lectura placuta!

Sursa: http://nemirabooks.ro