Stoian G. Bogdan, Chipurile/ review de Claudiu Turcus

Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009, 70 p.

review de CLAUDIU TURCUS

 

Citind Chipurile te intrebi daca Stoian G. Bogdan n-are cumva dreptate cand afirma ca, mai degraba decat un poet, el este un poem: identitate cu cap si pajura, intrucat asumarea empirismului artistic inculca metonimic echivalenta dintre subiectivitate (autorul), existenta (individul) si interfata dintre cele doua (poemul). Iar cine pleaca urechea la zvonistica lumii literare sau arunca o privire pe blogurile unde semneaza SGB are toate motivele sa-l creada: omul seamana cu personajele sale. Caci biografia, iar nu auctorialitatea, pare a fi proiectul tanarului scriitor („Scriu pentru ca traiesc.”). Pulsul trairii, nu impulsul scriiturii.  Dar crezul tine pret de un vers, caci, o stie oricine, viata nu e inca literatura si, daca n-ar fi poetul – ce „ridica insumare de harfe rasfirate”, pentru a istovi cantecul realitatii –, nici nu s-ar preface vreodata („desi aceasta scurta biografie nu e un poem, totusi eu am simtit nevoia sa-l fac sa fie” – Scurta biografie). Sperand sa i se piarda urma in viata, SGB vrea deopotriva sa i se recunoasca pecetea in scris. Doua miscari contrapunctate – una de atenuare a literaritatii si, concomitent, alta de propulsare a figurii creatoare. Suspendata intre program si retorica, poezia din Chipurile cauta sa le satisfaca pe ambele. Cand tranzitivitatea devine prea tranzitiva e degraba indulcita de o metafora, iar cand autoreferentialitatea discursiva irumpe se taie la montaj, pentru a se introduce vreo replica fara pretentii culturale.

SGB scrie despre marginalitate chiar din interiorul ei: cersetori, interlopi, prostituate – exponentii unei umanitati decazute, vietuind intr-un marasm existential/moral fara soteriologie viabila: „aici prietene ar fi fost bine sa nu intri/ asta-i orasul comanesti. aici m-am nascut eu/ aici te asteapta disperarea in rochie de mireasa/ si moartea daca ai noroc” (Halucinatie in drum spre orasul natal). Complementara radiografiei sordide a provinciei, investigarea autoscopica a propriei depresii (Poemul din ultima camera, Astazi implinesc 25 de ani, Ciotlosharada, acasa) face trecerea spre ciclul traumatic al „poemelor de familie” (Riki, General Gusa, nr.3, Sanatoriu). Organizat dupa logica alternantei, volumul mizeaza – dupa cum s-a observat – pe echilibristica dintre doua registre ce, in aparenta, se exclud. Astfel, SGB trece drept un „cinic sentimental” (Al. Cistelecan), un „dur cu suflet bun” (Paul Cernat), animat de o „brutalitate ingenua [dar si de] un patetism secret”. Haladuind prin „niste locuri rele” – bordeluri, puscarii, mahalale –, personajul Chipurilor trebuie sa joace la dublu, caci el e martor atat al ascensiunii sociale/financiare, cat si al decaderii umane dramatice, starnita de „soarta  [care] face misto uneori”. Supravietuirea cu orice pret reclama pragmatism/cinism, iar prabusirea stoarce lacrimi. Numai ca, aceasta dualitate atitudinal-psihologica are nevoie de spatii intermediare, de nuante, de rupturi, de prelungiri pentru a sustine o viziune poetica cu adevarat complexa. Din pacate, insa, propulsat de un schematism compasional-afectiv, SGB interpreteaza in alb si negru destinul contorsionat al chipurilor sale. Odata deprinsa mecanica sensibilitatii, suspinele vin de la sine. Nu-i vorba aici de artificialitatea unei trairi induse – dimpotriva, poetul e cat se poate de natural –, ci de o autenticitate plata. Intrucat, conform lui SGB, toata dinamica umanitatii provinciale/universale se consuma agonic intre medievalul ubi sunt! si perifericul oof, viata lor!. Dincolo de memoria gloriei nu se gaseste decat mizeria umilintei. Intre ele, nici macar o nuanta. Dupa ce a dezertat din orfelinat, Jairica „a crescut din buzunarele calatorilor”, apoi, in urma mariajului soldat cu o crima, „a fugit la cehi. In cativa/ ani a ajuns/ milionara”. Pe cand afacerile cu carduri false prosperau, au turnat-o partenerii, iar oamenii legii i-au administrat batai crunte la nivelul capului: „de-atunci [...] o data la cinspe minute isi pierde mintile”. Rememorand atingerile ei, naratorul (poetic?) evoca si punctul terminus al precaritatii femeii: „Cat sunt eu de canibal/ era sa-mi scape o lacrima/ cand am vazut-o izbindu-si capul/ in geamurile unei saormerii/ de parca-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un inger” (Jairica). „Victima a datoriei parintesti de a fi dus la curve de timpuriu” (prima data cand am fost intr-un club de striptease), protagonistul a cunoscut-o pe Andreea, de care – marturiseste el – „evident ca m-am indragostit in noaptea aceea/ si-n seara urmatoare, cu bani furati de-acasa am consultat-o din nou/”. Afland de pasiunea junelui, tatal, om cu state vechi in bransa, „a exilat-o”, intrerupand initierea erotica a fiului. Tarziu, „dupa atatia ani”, barbatul o zareste intamplator. Fosta cocota nu-l mai seduce, capatase in tot acest interval insemnele maternitatii maltratate: „statea pe o banca-n copou, alaptandu-si fetita./  avea un ochi vanat, o buza sparta, nicio verigheta pe deget”. De altfel, cam toate femeile de care se inamoreaza avatarul poetic al lui SGB „ajung rau”. Nici fostilor colegi, ori amicilor interlopi soarta nu le-a rezervat mai putine surprize neplacute, pe care descriptia poetica le reduce la factualitate senzationalista. Tanarul „de familie  buna,/ cu nume/ cu avere/ cu respect,/ cu parinti intelepti” (Tipul d), care manca in liceu „numai sandviciuri cu salam de sibiu”, se iubea „cu cele mai frumoase fete”, avea masina, haine de firma si „bani cati nu putea cheltui” ajunge, dupa o vreme, din nou, fata in fata cu portretistul degradarii: „Te-a jerpelit rau timpul care a trecut. Arati ca si cum ai/ dormi/ pe strada. Nu ma recunosti si-mi spui:/ – Sefu imi dai te rog o tigara?/ Incep sa cred ca-mi joaca feste memoria”. Tovarasul de banca Super devenise inca de timpuriu un model intr-ale manariilor, convingandu-i pe toti ca „dupa ce ai banii, ai puterea. Dupa ce obtii puterea, obtii/ femeile.” (Super). Numai ca, vulnerabilitatea profesiei (vanzator de ierburi) i-a adus condamnarea fatala: „la puscarie, l-au dat gata vreo patruj’ de cutite/ din cate mi-au zis niste curve din oras, foarte atinse de/ altfel…”. Canciioc facuse movile de bani „fluturand treimea aia/ de cauciuc/ in ochii nauciti ai Occidentului” (celebra alba-neagra), dar „viata neagra in cerul gurii” l-a nenorocit, trimitand doi mesageri „abia liberati din puscarie” care, pentru o datorie mai veche, aveau de platit o polita: „intr-un veceu plin de fecale urina si sange/ rupt in bataie/ Canciioc imi murea in brate” (Sunt zile). In fine, Oliviu fusese un rasfatat cu parinti divortati, dar „nimic nu l-a-ntors din drumul sau catre/ duba”, dupa ce ucisese din culpa o biata copila: „a aruncat o piatra de la douazeci de metri/ si bucata aia enorma,/ care avea sa fie inlocuita de un/ termopan/ s-a prabusit peste o fata// s-a spart/ si unul dintre cioburi i s-a infipt in vena jugulara” (Oliviu).

Privita in detaliu, lumea din Chipurile dezvaluie o interioritate rarefiata. Peste complexitatea vietii, SGB suprapune grila unui psihologism binar, pe care-l imbraca in straiele abrazive/teribiliste ale tranzitivitatii. La moda si ele, nu-i vorba, numai ca luptandu-se sa fie direct – nu cumva interpretarile sa-i deturneze mesajul! – poetul livreaza uneori banalitati pe sleau. Ferindu-se de ambiguitati, se impiedica in denotatie, poezia ramanand in urma. Si oricat de experimentaliste ar fi aceste accidente, pe SGB il scot din impas tot coana metafora ori metresa comparatie. Caci abia cand renunta la schematismul compasional ori la utopia referentialitatii nemediate, tanarului poet ii ies versuri onorabile: „Costumul meu s-a pricopsit cu nantele pamantului/ el este sufletul care n-a putut sa fuga prea departe de/ mine/ el imi acopera fiinta rece// n-am altul/ si asta ma face sa ma simt deja mort/ iar costumul meu e atat de carpit/ ca fiecare cusatua ascunde alta/ ca intr-o lume de carpa ar trebuisa poarte masca” (Costumul) sau „e ca si cum as pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ […] o gasesc stransa-n camasa de forta/ cum se clatina ca o pendula stricata/ din lumea mea in lumea ei” (Sanatoriu).

Departe de cecul in alb al vizionarismului (pe care deja Al. Cistelecan i l-a si semnat), SGB are sansa de a deveni poet in descendenta difuza a lui Cristian Popescu ori Ioan Es. Pop. Daca va urma aceasta cale – pe care Costumul si Sanatoriu o ilustreaza din plin – Stoian G. Bogdan va ajunge macar la calibrul unor poeti ca T.S. Khasis sau Teodor Duna.  Dar pana acolo, drumul nu-i tocmai scurt.

text preluat din revista Poesis International, cu acordul autorului