Strigătul de izbândă al zilei în floarea de cireş

De o remarcabilă unitate stilistică, a te­melor şi motivelor lirice, poemele din cele şase volume tipărite de Ioan Ouatu – Truda Încolţirii (2005), Altare de dor (2006), Gloria Liniştii (2007), Rug Imperial (2007), Scrisori de acreditare (2008) şi Faguri de Lumină (2012) -, reunite, într-o selecţie atentă şi riguroa­să, în antologia Depărtări sfinţite cu lacrimi (Editura Fundaţiei Cul­turale Cancicov, 2017), circumscriu un spaţiu fiinţial care se identi­fică în peisajul mirific de la poalele pădurilor misterioase din Munţii Neamţului; casa „împletită din ramuri de merişor”, matricea fiinţei, ale cărei figuri tutelare sunt tatăl „întors din război”, bunicul de veghe la ogorul unde „s-au adunat la sfat voievozii”, Ana-Maria „purtând aureolă de sfântă” şi Aurora, cu numele care „luminea­ză în lume de ziuă”, brazii care „au coborât din păduri” şi gorunul „crescut pe vremea restriştei”, amintind de simbolistica blagiană a rezistenţei şi perenităţii neamului, apa Bistriţei şi izvoarele unde vin să se adape cerbii „cu stele în frunte”, galopând „străfulgeraţi de vocile pădurii de-amiază” reprezintă acasă, spaţiul genezei fiin­ţei interioare: acolo, pe tărâmul evocat/ visat/ retrăit, stâncile sunt „înstelate de vreme”, vulturii poartă „oase de îngeri în plisc”, ful­gerele scot „chiliile ierbii” din strânsoarea pământului spre zariştea cerului: „Locul meu e aici/ lângă visele/ din casa bunicilor împodobite/ cu ştergare şi covoare ţesute/ cu arnici şi fire de aur./ În casele noastre soarele/ bate cu degete de copil în ferestre./ Locul meu este aici/ la glia cu rumenă pâine,/ drumul acesta din tată în fiu/ şi din noi mai departe...” (Metamorfozele viselor); „Când plec/ din satul bunicului/ simt cum iarba/ mă muşcă de călcâi/ asmuţind pădurea/ cu clinchet de zurgălăi./ Of, dorule,/ odorule,/ of!...” (Iarba mă muşcă de călcâi). Casa bunicilor e (o)dorul unei fiinţe solare, purtând nostalgia Sudului şi paradigmei greceşti din „ochii lui Homer arzând pe mare” şi chipului orgolios de centaur, dar, deopotrivă, şi a Nordului, din Hiperboreea munţilor şi Bistriţei: Elada şi floarea de colţ, marea, stelele „spânzurând pe catarge” şi livada de vişi­ni, apa Bistriţei lângă Curtea Domnească, cu trepte de marmură al­bă, amintind de templele zeilor din Olimp: „Seara cade pe dealul Golgotei/ asemenea unui glas de taragot/ unduitor nevăzut.../ Peste liva­da de vişini,/ gândurile noastre/ o iau razna prin lume/ trecându-şi condurii de aur/ peste apele Bistriţei./ Iată de acum ne întâmpină lu­na/ cu chip orgolios de centaur/ ne-aşteaptă să urcăm treptele de mar­moră/ albă/ la Curtea Domnească/ unde Ştefan cel Mare/ zăboveşte de câteva veacuri/ rezemându-şi tâmpla încărunţită de griji/ de zidurile albe tencuite cu stele” (Fresca de la Curtea Domnească).

Cu o evidentă detentă metafizică, în viziunea faliilor de timp unde tâmplele sunt „împreunate cu cerul”, în nopţile „peticite cu aripi” ale unui suflet care „fulguie” aproape de „palmele îngerilor”, poezia lui Ioan Ouatu este una a luminii, a elanului vital, a înaltului şi departelui risipit în floarea unor „livezi albe de cireş”, unde stelele sărută marea, în albul orbitor al crinilor, lebedelor în zbor „peste ape amare” şi al florii de nu­făr ca „o declaraţie de dragoste"; rareori trăirea în lumina soarelui , în albul florii de cireş sau a cerului înstelat trece pe tărâmul um­brelor unde „plâng paparudele”, dincolo de „tăcerea mormintelor”, în tânguirea cocorilor şi clar-obscurul unui amurg care, iată, totuşi, scapără: fiinţa scapă de negura unui „dincolo” întrezărit, cântecul acestuia pierzându-se repede pe tărâmul deschis al Căii Lactee „cu ar­gint brodată”, într-o catedrală de azur, lângă tei înnebuniţi în „ho­hot de floare” şi lângă înfăţişările (aproape) epifanice ale Aurorei: în poemele din Depărtări sfinţite cu lacrimi, înfloresc mereu livezile cu cireşi, vişini şi caişi: „În fiecare zi când te chem,/ îmi înfloresc livezile-n poem./ În amfiteatrele primăverii/ lujerii trandafirilor de tine mă-ntreabă,/ în cântece de privighetori/ coruri de îngeri bat în fereastră/ strigându-te pe nume...” (Îmi înfloresc livezile-n poem); „Te-aştept în livada de vişini/ şi simt că veşnicia/ se rosteşte în fiecare cireş înflorit/ până spre dimineaţă/ şi nu ştiu de ce îmi vine să plâng/ văzând în jurul meu atâta lumină!” (Atâta lumină!). Poe­zia lui Ioan Ouatu se scrie la ora luminii depline a „bolţii de azur”, a albului intens, în sunetul dulce-misterios al „tulnicelor de lumi­ni”, unde cerul devine „dangăt de clopot”, cu tremurul stelelor în „arc de triumf cu trup de sidef” şi tropotul „albastru” al cerbilor care, alături de mesteceni, „încoronează” colinele; chiar şi melanco­lia e „încolţită” într-o floare de crin, iar cu ţipătul cocorilor, când pleacă spre alt orizont, toamna, vin dimineţi „în ciuturi de lu­mini”, izbucnind din mierle, prevestind, parcă, bucolicele peisaje de iarnă: „Hai să ne plimbăm/ prin troiene/ stelele le-am înhămat/ la sănii/ adâncind lumina/ de sub gene/ cerul serii/ să ni-l ducă renii” (Hai!).

Acestor imne ale luminii, poetul le alătură, în Depărtări sfinţite cu lacrimi, o sensibilă lirică a sentimentului religios, precum în Scrisoarea unui pelerin poposit în Agapia ori Zălog („Îţi las, Doamne, zălog inima/ să pot învăţa drumul spre Tine/ ce nu mai duce spre moarte/ pentru că pe noi numai iubirea/ ne ţine/ părtaşi rămânem cu adevărul luminii/ pecetluit în toate”), dar şi o poezie care, într-un discurs discret, decent, întâlneşte, pe calea mitului, sentimentul patriotic, în texte precum Chemare, Visând la Alba Iulia, Tulnice de lumini, Laudă, evocând voievozii ce stau la sfat în ogorul bunicului, figurile sacralizate ale lui Zamolxis, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul şi Curtea Domnească: „Speranţă - apă neîncepută/ ne istovim prin viaţă/ urcând treptele de marmoră/ ale Curţii Domneşti/ pe-un drum de pulbere/ şi de mit./ Aud cântând curcubeul,/ izvoarele şi pădurile tinere,/ ierarhii zăpezilor şi-ai luminii/ intonează imnul solemn./ Bat clopotele neamului lăcrimând/ ne-ndeamnă Zamolxis să rămânem aici/ bolnavi de cântece,/ înal­ţi, demni şi curaţi/ precum albul cămăşilor de in". Ioan Ouatu selec­tează în sumarul antologiei sale câteva delicate poeme de notaţie (Pastel, Silabisiri de stele, Crepuscul, Priveam amurgul prin fereastra pustie, Peisaj din Deltă), care potenţează lunga serie a dialogurilor cu Aurora, suava Domniţă, asociată mereu luminii, tema dominantă în Depărtări sfinţite cu lacrimi.

Prezenţă (prea) discretă la Polul Neamţ al poeziei noastre de azi, Ioan Ouatu e un poet interesant, cu o sen­sibilitate marcat (neo)romantică şi cu o surprinzătoare capacitate de metaforizare a realului, de pildă, în definiţii lirice care se reţin (dragostea e „cel dintâi arhitect al inimii”, grădina „e-o ceremonie albastră de cântec”, iar foşnitul lebedelor plutind pe ape e „şoapta zeilor”, scrie Ioan Ouatu în „În amintirea pădurii Gorun” şi „Țipă în adâncuri rădăcina”), dar şi în câteva autoportrete acroşante („Poetul amanetându-şi tristeţea/ pe-un zbor târziu de cocori,/ zilnic îşi du­ce tăcerea/ pe cărările ce-1 lasă mereu singur./ Poetul, mereu aban­donat la răscruce de gânduri,/ trece cu o cruce mare pe umăr” – Cu crucea pe umăr) sau într-o spunere testamentară cu totul emoţionantă, adresată, spre aducere-aminte, fiicelor Raluca şi Anamaria: „Dacă-ntr-o zi -/ răpus de tristeţe şi dor -/ voi pleca pentru totdeauna/ spre ţara lui Laros,/ cea care n-a existat niciodată,/ şi vă voi aş­tepta la rădăcinile grâului/ şi-ale firelor ierbii/ dinspre colina noastră din sat,/ pe unde mă caută în şoaptă pădurea,/ căprioarele, cerbii.../ Voi doar să ascultaţi cu atenţie/ glasul tăcerii mele care vă ţine de mână/ şi vă însoţeşte încet la izvorul luminii...” (Răpus de tăcere). Din albul florii de cireş, pe malul Bistriţei, rătăcind pe mări cu Homer, chemând-o pe Aurora sau din „ţara lui Laros”, se rosteşte în Depărtări sfinţite cu lacrimi un poet adevărat, născut, iar nu făcut, în casa împletită din ramuri de merişor, aco­lo, în satul bunicilor din mirabila geografie nemţeană.

Ioan Holban