Testimonii picturale

 Secolul al XVIII-lea al picturii engleze reprezintă timpul când mânuitorii penelului, remarcabili portretişti, descoperă, mai ales prin Richard Wilson şi Thomas Gainsborough, voluptatea zugrăvirii peisajului. Influenţaţi de spiritul italic, unde au lucrat ani îndelungaţi într-o ucenicie iniţiatică, frenetică şi pătimaşă, aceştia au aruncat peste bord, odată întorşi în ţara lor, lestul ce le greva plutirea. Au dat deoparte convenţiile ce-i stăpâniseră şi au trecut la transcrierea sinceră a lumii înconjurătoare, într-o lectură adeseori poetică.
În cazul lui Gainsborough, redarea peisajul britanic a atins incandescenţe ce-l prefigurau pe strălucitorul Renoir. Englezul nu s-a putut desprinde însă cu totul de portret. I-a consacrat însă mai puţin timp odată ivită ispita seducătoare a peisajului. „Portretele, mărturisea el, mă îmbolnăvesc.(…) îmi vine s-o şterg într-un cătun unde să pot picta peisaje şi să-mi petrec restul zilelor în tihnă şi linişte”. Nu-i va fi sortit norocul acesta. A fost nevoit să se rupă de natura ce-l atrăgea magnetic şi să picteze în apusul vieţii portrete cu fundaluri convenţionale. Probabil trebuinţele materiale, obligaţiile sociale şi presiunea marii tradiţii i-au impus plata acestui tribut atât de greu. Aşa cum transpare din spovedania invocată, Gainsborough a trăit o dramă. Aceasta a fost nu numai a lui, ci a picturii engleze în general, şi nu numai cea a veacului în care a vieţuit marele pictor. Gainsborough era o fire voioasă. Se plictisea cumplit în mediul scorţos al societăţii engleze nobiliare a timpului. Îl frecventa, primea comenzi şi portretiza protipendada epocii. Dar a izbutit o vreme să armonizeze cele două curente dominatoare în pictura engleză a secolului, cel al înfăţişării chipurilor şi peisagistica. Această performanţă mi s-a revelat cu limpezime în Muzeul din Birmingham, unde în 1995 am avut şansa să privesc într-o expoziţie cele două variante ale celebrei pânze „Harabaua”. Erau expuse alături de alte 38 de lucrări semnate de cei mai importanţi pictori englezi ai secolului al XVIII-lea, toate peisaje, mărturisind rolul de prim ordin pe care l-a avut plein-air-ul în această perioadă din istoria artei engleze. Cele două variante ale tabloului „Harabaua” fuseseră realizate de Gainsborough la un interval de 20 de ani. Pe prima a pictat-o în 1767 şi se află în colecţia Institutului de Arte al Universităţii din Birmingham. Cea de a doua datează din anii 1874-1875. A fost cumpărată de Prinţul de Walles spre a fi dăruită doamnei Fitzherbert. Pânza a ajuns în cele din urmă în patrimoniul Galeriei de Artă din Ontario, Canada.
În prima variantă artistul s-a oprit la o haraba plină de oameni care se întorc de la câmp, străbătând mijlocul unei păduri. În această pânză, Gainsborough creează o atmosferă romantică, scaldă suprafaţa lucrării într-o lumină stranie, ce conferă dramatism priveliştii. Totodată, creatorul e atent la detalii, la chipurile oamenilor, pe care le surprinde în ceea ce au caracteristic. Nu scapă ochiului său pătrunzător nici siluetele focoase ale cailor nărăvaşi care trag harabaua ticsită de lume. Tabloul rezultat e unul vivant şi poetic, în acelaşi timp. În varianta de peste două decenii tonurile au devenit tenebroase, peisajul nu a mai prezentat acelaşi interes pentru artist, acesta fiind într-o mai mare măsură preocupat de fizionomiile oamenilor care se duc acasă epuizaţi după o zi de muncă la câmp.
Două viziuni la o mare distanţă temporară asupra aceluiaşi subiect. Există, desigur, până la un punct, elemente de continuitate în ambele lucrări. Dar frapează schimbările de viziune intervenite odată cu trecerea anilor. Abordările unui subiect similar la un răstimp respectabil nu fac decât să pună în lumină metamorfozele din însăşi evoluţia artistului, să marcheze rupturile, dar şi permanenţele. Thomas Gainsborough a încercat şi a reuşit să evadeze în peisaj, dând la iveală creaţii memorabile, dar s-a întors în cele din urmă la portret, împlinind parcă un dat şi supunându-se unui blestem. Artistul s-a simţit legat ca de un cordon ombilical de ceea ce a fost la un moment dat vocaţia picturii engleze, arta portretului.