Tiţian la Prado
Dimensiune font:
Câteva dintre pânzele lui Tiţian, din zecile aflate în colecţia Muzeului Prado, sunt fără îndoială capodopere. „Bacanală”(detaliu) - 1518 şi „Danae” - 1552 se numără printre acestea. Au fost realizate în perioadele faste ale creaţiei patriarhului picturii, cel căruia i-a lipsit doar un an să atingă suta. Născut în 1477, dată neconfirmată, Tiţian ar fi trăit 99 de ani. Manierismul, ce cuprinsese întreaga Italie, nu l-a ocolit. A fost atins de sindrom în intervalul 1535 - 1545. Un deceniu de canonizare, care însă nu i-a afectat cariera, pentru că a trăit mult şi a avut timpul să facă corecţiile necesare.
Tiţian era un veneţian cu obârşii muntene, fiind originar din satul Cadore. A vieţuit o vreme parcă uitat de Dumnezeu, dar asta nu l-a împiedicat să-şi afirme puternic unicitatea demiurgică. A fost componistul strălucit al suprafeţelor albe mari, cele de care fugeau destui dintre confraţii săi. Avea iscusinţa să confere acestor ţinuturi văroase sclipirea pietrei preţioase, atrăgând magnetic privirile şi generând emoţie profundă. Este, în acelaşi timp, un portretist de forţă, dar şi un poet al peisajului. Pătrunde cu penelul şi cu săgeata imaginaţiei sale sagace în intimitatea structurilor şi nervurilor peisagiste. E posedat pur şi simplu de virtuţile plastice ale luminii, căreia pictorul îi revelă spectrul de vrajă. În astfel de creaţii Tiţian s-a scuturat de clişeele manierismului, a renunţat la folosirea în exces a racursiurilor şi efectelor. Spărgând din proprie iniţiativă şi cu puterile sale zidul sonic, marele veneţian a ieşit fortificat şi cu o înnoită şi mistuitoare plăcere de a lucra la şevalet. Era dezinvolt şi sigur pe mijloace, încât îşi îngăduia să aprindă culoarea, nepierzând niciodată dreapta măsură. Izbutea cu nonşalanţă şi înaltă măiestrie, deoarece stăpânea ca nimeni altul în timpul său intensitatea flăcării şi dispunea de capacitatea a imprima pânzelor dramatism prin culoare. În aceste capodopere Tiţian nu mai era obsedat, ca în perioada manieristă, de polisarea perfectă a suprafeţelor. Dezvolta valori expresive neaşteptate tocmai lăsând aparent nefinisate suprafeţele. În realitate era la mijloc o dezlegare a unor straturi de expresivitate pe care şlefuirea culorii le pierdea iremediabil.
Aşa meşteşugind, Tiţian a dat la iveală pânze pe care nu te mai saturi privindu-le. Culoarea zboară în acute, dar nu are asprimi, ci se aşterne cu dulci şi catifelate acorduri. Carnalul, zugrăvit cu atâta vibrantă trăire, nu pângăreşte cu nimic sacrul, ci doar îl aşază în altarele splendorilor trupeşti. Pictura maestrului din Veneţia e un cântec al vieţii în toată plenitudinea ei. Culorile ard în focuri bengale sau în joc şugubăţ de flăcărui într-o sobă bătrână, torcând dulce la vreme de iarnă. Sunt culori pline de vitalitate, arzând, fie că e vorba de gri, cafeniu, brun. Roşul şi verdele, cel inconfundabil, au intensităţi de cuptor pământean ori ceresc. Însă tonurile acestea de foc sunt puse în valoare ingenios tocmai prin îngânarea cu cele tenebroase.
Iată-l într-una din pânzele de la Prado pe Mântuitor. Chipul Său străluce cu puterea astrului dimineţii şi împrăştie cu lumina Lui întunecimile tărâmului unde Isus predică. Felinarul ţinut în mână de un soldat nu luminează decât o fâşie de pământ. Din cer razele soarelui pogoară şi înfăşoară luminescent cuvintele Predicatorului. Acestea, la rându-le, scaldă cu fosforescenţa lor mulţimile care ascultă cu pioşenie.
Claviatura pe care Tiţian îşi plimbă penelul e amplă. Din fiecare atingere se iscă acordul potrivit. Văpaia păcatului a însemnat chipul Evei. Cerul se face una cu pământul. Arborii, plantele, ierburile, dihăniile există, capătă viaţă prin duhul culorii. Tiţian a aşezat în miez sămânţa nemuririi şi a semănat-o în pământul mănos să dea rod. Portretistul este un ştiutor al adâncurilor sufleteşti şi de caracter ale omului. E destul să priveşti cele două tablouri intitulate „Ecce Homo”, ca să-ţi dai seama de puterea dincolo de putere a zugrăvitorului de oameni şi sfinţi. Pictorul îl înfăţişează pe Hristos legat cu o frânghie, hăituit, dat pradă mulţimii. Dar Mântuitorul nu apare în creaţia lui Tiţian ca un înfrânt, ci ca Fiul Domnului, ca izvor la luminii. Sursa acestei necontenite iluminări este puritatea, motivul predilect, aproape obsedant al veneţianului. Curăţia netulburată îl însoţeşte şi atunci când dă chip carnalului. Acesta, deşi manifest, seducător, aşa cum îl descoperim în lucrările „Venus”, „Amor şi muzică”, aflate în colecţia de la Prado, nu-i cât de puţin trivial, ci aspiră la sublim. Lumescul şi divinul se îngemănează fericit prin privirea indiscretă, dar sfielnică, a pictorului, cum transpare din „Bacanală”, „Salomeea” sau mai ales din celebra „Danae”. În acest din urmă tablou, Tiţian surprinde un moment al zilei când mâniile cerului s-au dezlănţuit. Înspăimântată, menajera cere îndurare Domnului. Un căţel doarme imperturbabil lângă trupul minune de ivoriu, ce-i tot plămada Dumnezeirii. La o vedere superficială scena şi portretele ar putea părea convenţionale, fotografice, dar nici urmă de banalitate. Ochii artistului şi mâna lui măiastră au scos la suprafaţă nevăzutul, au ţesut în fir de mătase şi mister frumuseţea cea fără de pereche.
Prin culoare, compoziţie, portret, într-un triptic indestructibil, acest mare artist şi-a pus sigiliul asupra unei epoci. Tiţian a fost conştient de valoarea şi unicitatea sa. Răsfăţat al curţilor domneşti, s-a bucurat şi de preţuirea mediilor mai umile, pe care şi el le-a iubit. A trudit mereu cu gândul la posteritatea picturii lui. Trebuia să nu semene cu nimeni, să fie el însuşi. Din multele virtuţi ale creaţiei, ceea ce l-a detaşat de alţii şi a atras atenţia irezistibil a fost arta cu care a saturat cu lumină pânzele, o lumină a vâltorii şi iradierii uranice. A rămas astfel peste timp artistul cu majuscule. S-a spus şi se afirmă despre Tiţian că „niciunul n-a dat atât de mult ca el”.
Sursa foto: www.museodelprado.es („Bacanală” - detaliu, 1518)
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau