TRAGEDIE Actorul Petru Ciobotaru a jucat ultima piesă

 Actorul Petru Ciubotaru, de la Teatrul Național Iași, a trecut în neființă. În acest an, el a sărbătorit împlinirea vârstei de 80 de ani alături de publicul său, iubitorii de teatru având ocazia să-l urmărească în piesa „Trădări. Hamle", un studiu Shakespeare, în regia lui Ovidiu Lazăr la un alt moment aniversar -- 55 de ani de teatru. 

În decursul carierei sale a jucat în peste 250 de roluri, pornind de la Chiriţa şi până la rolul Guvernatorul din „Suflete moarte” de Bulgakov, sau Siward din „Macbeth” de William Shakespeare. Actorul Petru Ciubotaru s-a născut în anul 1939 la Ciurea, judeţul Iaşi. A absolvit Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, promoţia 1963, clasa prof. Alexandru Finti - George Rafael. Apoi, pentru un an, a fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, iar din 1964 până în prezent este actor al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Între anii 1993 şi 1997, a ocupat funcţia de director la instituţia teatrală ieşeană. În 2002 a primit Ordinul național pentru merit în gradul de Cavaler. 

 

Într-un interviu oferit ziarului Evenimentul, actorul spunea că este iremediabil îndrăgostit de scenă. 

Ghidat de vorbele „Întreaga lume este o scenă”, rostite cândva de William Shakespeare, devenit scriitorul lui preferat, actorul Petru Ciubotaru povesteşte cu pasiune despre ceea ce a însemnat teatrul în viaţa sa. Acesta a lăsat de înţeles într-un interviu acordat cotidianului nostru că în viaţă a iubit şi încă mai iubeşte femeia frumoasă, literatura bună, muzica grea şi teatrul de calitate. 

- V-aţi hotărât să deveniţi actor într-o perioadă oarecum instabilă. Cum a fost?

- Nu pot spune că era instabilă. Era o foarte mare pasiune pentru teatru. Cel puţin în Iaşi. Iaşul este un adevăr al teatrului, o insulă a teatrului, un gând al teatrului, un loc în care oamenii se formează şi prin teatru. Pe vremea aceea exista un foarte mare interes al oamenilor pentru teatru şi chiar pentru Institutul de Teatru de la Bucureşti, care era singurul Institut de Teatru din ţară. Un Institut serios, cu profesori extraordinari. Nu întâmplător la Iaşi s-a născut Teatrul Românesc, nu întâmplător aici s-a jucat prima piesă de teatru în limba română, nu întâmplător aici, la Iaşi, a fost primul Teatru Naţional din Ţară şi avem unul din cele mai frumoase Teatre din Europa. Şi acestea au contribuit. Teatrul Naţional se află la mijlocul axei, între Mitropolie şi Filarmonică. Locul pe care se află clădirea Teatrului Naţional este o sonoritate incredibilă. E ca la munte, acolo unde se dezvoltă ecoul. Acolo sunetul devine mai amplu, mai limpede, mai cristalin şi mai... perceptibil. Poate fi şi puţină legendă, dar îmi place, pentru că Teatrul, dincolo de realitate, se bazează pe cuvinte, pe oameni care interpretează stări şi adevăruri, conflicte, relaţii, el se mai bazează şi pe sunete.

 

- Cum au reacţionat părinţii dumneavoastră când au aflat că vreţi să daţi la Teatru?

- Părinţii erau numai unul, pentru că tata se pierduse de multă vreme. Mama, prin fiinţa ei, era un om care ar fi putut fi destinată teatrului. Avea o tenacitate, o înţelegere, un mod de a asculta şi de a privi oamenii şi relaţiile lor şi de a surprinde lucrurile specifice şi care au umor. Era talentată. Eu, dacă am moştenit ceva, am moştenit de la dânsa. Nu a fost chiar atât de surprinsă încât să stopeze dorinţa aceasta. Cochetasem cu teatrul şi făcusem figuraţie şi ajunsesem la „performanţa” de a apărea pe afişul unui spectacol. Eu jucam un rolişor – golănaşul. Mă simţeam onorat de rolul acesta. Ei i s-a părut greu pentru că era la Bucureşti, condiţiile materiale erau altfel. Atunci era şi o mândrie. Nu ştiu câtă atenţie a dat când am mers la examenul de admitere. S-a întâmplat să reuşesc. Eu locuiam pe strada Lăpuşneanu şi când am venit de la Bucureşti mergeam pe stradă ca un rege neîncoronat. Eram arătat cu degetul pentru că eram singurul din Iaşi – eu şi o fată, care intrasem. Mă bucuram de privirile admirative şi poate puţin invidioase. Mama a fost căptuşită de sentimentul de mândrie şi a făcut eforturi pentru ca eu să termin Institutul. Eu îmi vedeam de treabă, am studiat.

 

- Care este diferenţa dintre studenţii de astăzi şi studenţii din vremea aceea?

- Pasiunea. Pasiunea este de mai multe feluri. Este o pasiune de moment, care arde şi se termină, o pasiune care durează puţin mai mult şi se termină mai târziu şi este o pasiune statornică, care nu te părăseşte ea pe tine niciodată, pe care o alimentezi tu cu munca ta, cu sensibilitatea şi sinceritatea ta. Teatrul înseamnă sinceritate. Dacă nu transmiţi sinceritate prin ceea ce spui şi ce faci pe scenă, unda aceea nu se duce şi în public pentru a-l cuprinde. Acum viaţa, tentaţiile şi nevoile sunt altele. Eu atunci, ca student, mă mulţumeam să am o singură pereche de încălţări şi o cravată. Nu aveam costum, ci aveam o jachetă neagră şi nişte cămăşi bine călcate, ca să mă pot duce la premiere şi la examene. Îmi era ruşine să mă duc altfel la examene.

 

- Ce sfaturi aţi da tinerilor aspiranţi la titlul de „actor”?

- Eu, de exemplu, nu aş putea pentru nimic în lume să apar în clipuri şi să spun cât de bună e ciocolata. Este dincolo de demnitatea mea. Este o chestie bună, pentru că iei bani mulţi. Eu sunt bucuros să îmi iau o carte bună. Sunt trist când ies dintr-o librărie unde nu am găsit o carte pe care mi-o doream. Pasiunea pentru teatru este ca o relaţie. Timp de patru ani, în adolescenţă, am avut o prietenă, Paula, pe care nu am sărutat-o niciodată. Era un respect. Le doresc să aibă măcar o părticică din puritatea asta. Pentru că puritatea ţi-o dă Dumnezeu şi nu o mai poţi câştiga niciodată. Puritatea, adevărul... se duc astea. Nu îmi place să fac comparaţie şi să le spun să fie ca mine. Să le dea Dumnezeu înţelepciune şi minte să fie bine pentru ei şi să fie sinceri. Trebuie să fie sinceri! Nu poţi face profesia asta fără sinceritate... Trebuie să plonjezi în adevărul ăsta fără să ştii neapărat să înoţi. Trebuie să ai, aşa cum spunea Cehov, umilinţă.

 

- Ce tipologie de personaj îndrăgiţi cel mai mult?

- E o întrebare bună, la care e greu să dai un răspuns, dacă eşti cinstit cu tine şi cu meseria aceasta, pentru că în mod paradoxal pot îndrăgi, ceea ce mi s-a întâmplat de multe ori, un personaj mic, care la prima apariţie poate părea insignifiant, dar el nu este aşa pentru că are nişte adâncimi, nişte pliuri greu de realizat. Când am jucat Ştefan cel Mare în «Apus de soare» m-am confruntat foarte mult cu ideea asta. Eu nu am putut să-l joc măreţ pentru că nici nu aveam datele fizice şi nici nu corespundea adevărului istoric. El îşi prevestea moartea, era bolnav, n-avea timp de vorbării. Grija omului de dinainte de a muri era să lase lucrurile în ordine, nu avea timp de săbii, de lupte, de coroană. Eu nu am purtat deloc coroană în timpul spectacolelor. Unele guri spun că l-aş fi jucat bine. Legat de roluri, nu poţi să spui despre un rol că e mai bun decât altul. E ca într-o familie: copiilor trebuie să le oferi atenţie şi dragoste în mod egal.