Un castel în Ardenii Flamanzi

 Ardenii n-au cu nici un chip carură şi alură montană. Îţi ies în întâmpinare nişte dealuri mătăhăloase, având cele mai de sus cote la Kwaremint (125) şi Kluisberg (141). Înălţimile se succed într-un tangaj vălurit şi dăruiesc imaginea unui ţinut păduros, cu păduri seculare de foioase şi păşuni întinse cu ierburi grase, lucind ca o crupă de armăsar de rasă. La poalele unei asemenea coline se cuibăreşte Ronse (Renaix, în franceză), cea mai importantă aşezare a Ardenilor. Vecinătatea cu Vallonia se simte. Cărămida aparentă este omniprezentă în faţadele clădirilor, iar finisajele exterioare au tonalităţi mai întunecoase. La Ronse, flamanzii şi valonii vieţuiesc laolaltă ca la Bruxelles. Oraşul se desfăşoară mai degrabă pe orizontală, deşi nu lipsesc ţâşnirile spre verticală. Biserica Saint Hermes, cu al său gotic tardiv, se constituie într-un asemenea accent. Se remarcă prin masivitate şi somptuozitate, dar nu una a podoabelor, ci a volumetriilor expresiv austere şi a măreţiei interioarelor.
Dar nu pentru a vizita Ronse a plănuit Madelon, amfitrioana noastră, şederea de două zile în Ardenii Flamanzi. Nici chiar peisajul bucolic al dealurilor cântătoare prin dulcea ondulaţie a liniei nu a cântărit decisiv în această opţiune. A ţinut, cred, să-l cunoaştem pe fratele ei, Louis, doctorul, despre care ne vorbise de atâtea ori, evocând îndelunga şi aventuroasa sa experienţă din Congo Belgian, din timpul când Belgia, pe atunci ţară colonială, stăpânea imensul teritoriu african ce era un Eldorado al diamantelor, aurului şi altor metale rare. A vrut cel mai mult şi mai mult să ne arate cum continuă în Belgia existenţa unui om, cea a lui Louis, sub acelaşi auspicii ale insolitului şi permanentei provocări. Întors în ţara sa, la iniţiativa soţiei, o femeie cu idei multe şi neadormit spirit întrepid, Louis a cumpărat un castel părăsit, Malander, în care-şi duce zilele nu foarte fericite, luptând cu un cancer pulmonar perfid, ţinut sub control, dar nu învins.

Castelul Malander simbolizează prin istoria tumultoasă mărirea şi decăderea. Malander a fost un notar cupid, care reuşise să strângă o avere fabuloasă, din care s-a ales însă praful după o viaţă de pierzanie. În momentele sale de glorie Malander a construit un castel cu tăietură de Ev Mediu, aflat în mijlocul unei păduri monumentale de fagi, într-o poiană, pe o culme ce îngăduie atât vederea oraşului de la poale, cât şi contemplarea magnificei privelişti a Ardenilor Flamanzi. Castelul tronează în mijlocul unui domeniu de câteva hectare, împădurite în cea mai mare parte. Fără a fi fortificat, este sever ca înfăţişare exterioară, pare tăiat în stâncă, şi e rece, neprimitor datorită griurilor faţadelor şi turnurilor ca de clopotniţă ce-l străjuiesc. Puţin primitor de la distanţă, nu-i mai cald şi ospitalier nici în lăuntrul său cu panaş nobiliar. Odată intrat, simţi o pulsaţie de casă mare, de sălaş de conţi şi contese. O capelă cu scene biblice, rafinat pictate, şi mozaicuri măiestrit compuse, refăcută de noii stăpâni, o sală de mese regală, un salon măreţ, cu decoraţiuni de preţ, alcătuiesc un cadru existenţial de mare boierie, la care râvnise Malander. Aspiraţiile sale s-au prăbuşit ca un castel de cărţi, înscriind traiectoria vieţii sale pe orbita deşertăciunii. Pierduse buna cuviinţă şi primise o lecţie amară. Scăpătase şi lăsase paragină castelul şi domeniul. Statul belgian l-a luat în proprietate şi a căutat doritori să-l refacă şi să-i asigure existenţa pe mai departe ca bun de patrimoniu. În schimbul acestui angajament se ofereau cumpărătorilor avantaje fiscale. Revenit în Belgia după ce colonia îşi câştigase independenţa, doctorul Louis Vanfleteren, la insistenţele soţiei, a cumpărat castelul Malander. Planurile noilor proprietari au fost din capul locului ambiţioase. Au intenţionat să transforme domeniul într-o atracţie turistică. Reuşita n-a fost decât parţială. Doctorul s-a îmbolnăvit, câştigurile lui s-au împuţinat, şi refacerea castelului a devenit o odisee fără de sfârşit. A înghiţit însă o bună parte din agoniseala de până atunci a familiei, cu rezultate puţin palpabile. Ceva, ceva, totuşi, s-a înfiripat. Interiorul castelului a fost restaurat în aşa fel încât să facă posibilă locuirea. Au fost schimbate din temelii atenansele, primind destinaţie de spaţiu hotelier. Vadul nu s-a dovedit atât de bun pe cât se sperase. Cei doi soţi Vanfleteren s-au robit însă castelului înspre care fuseseră atraşi ca de o Fata Morgana. Îşi trec zilele de unii singuri în imensitatea lui de peşteră. Deşi lăuntrul edificiului, cel puţin primul nivel, a fost restaurat, iar încăperile mobilate cu gust, împodobite cu artă africană, am avut tot timpul cât am fost acolo impresia că retrăiesc scene din „Marile speranţe”.

Speranţele cu care noii stăpâni ai Malanderului au pornit la drum s-au risipit repede, din păcate. Doamna Vanfleteren nu şi-a pierdut însă încrederea, sau poate încearcă doar să salveze aparenţele. Continua să vorbească cu entuziasm de experienţa fiului, pe care îl îndemnase şi ajutase să achiziţioneze un castel părăsit, aflat în altă localitate, într-un parc imens, situat în calea drumeţilor. Acesta reuşise să pună pe picioare o afacere bănoasă, organizând în acel cadru fastuos nunţi şi recepţii, activitate considerată a fi o veritabilă mină de aur. La Malander domnea, se vedea cu ochiul liber, tristeţea şi dezamăgirea, cu toate că domeniul era încântător, iar castelul îşi redobândise ceva din aura de odinioară. Dar în capelă şi în celelalte odăi, cu răceala lor de gheaţă parcă, răsunau acorduri de recviem. Când te găseai faţă în faţă cu doamna Vanfleteren, tristeţile şi neliniştile se topeau ca prin minune, când stăteai de vorbă cu soţul ei, doctorul, mâhnirile te împresurau iar. Suferinţa întipărită pe chipul acestui bărbat distins, cult, rostirea lui chinuită de greutatea respiraţiei, creau instantaneu o atmosferă gravă, sumbră chiar, cu toate strădaniile eroice ale suferindului demn de a se comporta normal şi a fi culant. Reintram, vrând, nevrând, în atmosfera din „Marile speranţe”.

Sursa foto: zimapanners.com