UN CAZ DE PLAGIAT: Adrian Jicu, Dinastia Sanielevici. Printul Henric, intre uitare si reabilitare

Adrian Jicu, Dinastia Sanielevici. Printul Henric, intre uitare si reabilitare, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008, 264 p.

Aceasta nu este o cronica, desi mi-ar fi placut sa scriu una. In fond, Henric Sanielevici – obiectul cartii de debut a lui Adrian Jicu – reprezinta o provocare pentru oricine se arata interesat de istoria criticii noastre. Iar, dincolo de aceasta, ramane pitorescul personajului, care a constituit una dintre tintele favorite ale ironiilor scriitoricesti din perioada interbelica, pana intr-acolo incat G. Toparceanu a ajuns sa-l numeasca, intr-un pamflet din 1925, „Henricache”. De altfel, o atare porecla – confectionata prin analogie cu mai cunoscutul apelativ „Mihalache”, prin care era alintat Mihail Dragomirescu – explica in buna masura destinul nefericit al criticului de la „Curentul nou”. Atat Dragomirescu, cat si Sanielevici au fost niste martiri ai propriilor fantasme ideologice, chiar daca ambii le-au sustinut de pe niste pozitii ireconciliabile: primul, din postura unui estetism anistoric, care respingea orice cadere in timp a operei de arta; celalalt, din unghiul unui determinism aberant, ale carui resorturi se pierdeau in negurile preistoriei. In orice caz, eroarea amandurora a fost comuna: in loc sa caute cheia cea mai potrivita pentru a explica fiecare text in parte, ei si-au imaginat o presupusa cheie franceza („teoria capodoperei”, respectiv „teoria alimentatiei”) care sa le ofere dintr-o data solutia tuturor problemelor. Poate de aceea aparitia la scurta distanta a doua volume consacrate celor doi critici (Destinul precar al ideilor literare. Despre instabilitatea valorilor in poetica lui Mihail Dragomirescu de Adrian Tudurachi, in 2006, iar acum Dinastia Sanielevici. Printul Henric, intre uitare si reabilitare de Adrian Jicu) a sugerat si posibilitatea unei comparatii intre cei doi tineri autori preocupati de figurile din penumbra istoriei noastre literare. Insa analogia e inselatoare: cu toate lipsurile cartii sale, Adrian Tudurachi ramane un cercetator competent si onest, pe cand Adrian Jicu… sa zicem deocamdata ca atat competenta, cat si onestitatea lui Adrian Jicu ridica unele semne de intrebare.

Un om bun

Mai intai, titlul si subtitlul volumului sunt improprii: de ce Dinastia Sanielevici, in conditiile in care, din cele 264 de pagini ale cartii, doar tabelul genealogic de la p. 4 si secventa „Istoria unei dinastii” (p. 14-16) se refera la familia celui care a scris Cercetari critice si filosofice? Ma tem ca la mijloc e doar un truc comercial de calitate indoielnica, pe care Adrian Jicu il recicleaza si in subtitlul Printul Henric, intre uitare si reabilitare. Caci, daca „uitarea” e un termen prea tare pentru un critic a carui opera a fost, totusi, reeditata dupa razboi si care figureaza in majoritatea dictionarelor si istoriilor literare postbelice, ne putem intreba cui i se datoreaza „reabilitarea”. Lui Adrian Jicu, fireste. Dar in ce consta ea? Ei bine, aici lucrurile se complica. In ultimul capitolul al cartii, universitarul bacauan afirma cu referire la Sanielevici ca „din critica sa literara isi pastreaza valabilitatea relativ putine lucruri” (p. 197). Care ar fi acelea? In primul rand, „activitatea critica a lui Sanielevici merita retinuta prin cateva studii si articole de certa valoare” (p. 201). Si totusi, Adrian Jicu sustinuse ca nu articolele de critica aplicata justifica o eventuala reabilitare, de vreme ce, „daca in planul general al ideilor Sanielevici s-a dovedit adesea inspirat, judecatile critice pe care le formuleaza se ridica arareori la valoarea gandirii sale estetice” (p. 198). Ramane, asadar, teoreticianul. Cel putin in aparenta. Caci tot Adrian Jicu scrisese pe pagina anterioara urmatoarele randuri: „Din activitatea sa critica se retin mai degraba polemicile, de care el insusi se arata nemultumit, si nu judecatile de valoare sau contributiile teoretice, pe care le credea solid fundamentate prin relationare cu stiinta.” (p. 197) Prin urmare, s-ar zice ca cel mai bine iese polemistul. Sa nu ne grabim, totusi, pentru ca finalul capitolului ne ofera o noua surpriza: „Din intreaga sa activitate ramane omul [!?, n.m.]. Dincolo de oscilatiile ideologice (pe care le-au avut si alti critici), se cuvine reliefat rolul de ferment cultural pe care Sanielevici l-a avut intre 1900 si 1930.” (p. 205) Intelegem astfel de ce Adrian Jicu alege sa-si incheie actiunea de reabilitare intr-un mod insolit: „Imi place sa cred ca o pledoarie pentru reabilitarea lui H. Sanielevici nu isi mai gaseste rostul. Sper ca ea sa se degaje din paginile de pana aici.” (p. 227) Intr-adevar, se degaja foarte clar…

Din pacate, acestea nu sunt singurele inconsecvente ale cartii. Textul e redactat neglijent, cu repetitii jenante (acelasi pasaj in care Sanielevici isi precizeaza raporturile cu Gherea e reprodus si la p. 117, si intr-o nota de la p. 118) si cu incadrari arbitrare. Astfel, Pompiliu Constantinescu e inclus printre oponentii ideologici ai bataiosului botosanean, desi intre cei doi nu a existat niciodata o polemica veritabila; in schimb, polemica lui Sanielevici cu Lovinescu e reconstituita aproape exclusiv din perspectiva primului, pe cand replicile lovinesciene sunt pasate in anexa privind receptarea critica. Ar fi fost mai firesc ca aceasta receptare sa fie tratata in deschiderea volumului, pentru a putea intelege mai bine ce au zis altii si ce zice Adrian Jicu – lucru, vom vedea, nu tocmai usor de realizat. In plus, cunoasterea contextului critic (atat a celui european, cat si a celui romanesc) e profund deficitara. Taine, a carui influenta asupra teoreticianului roman ar fi trebuit sa faca obiectul unui capitol aparte, e expediat in cateva randuri de manual la p. 167. In schimb, Adrian Jicu insista nejustificat asupra ipoteticei filiatii Sanielevici – Calinescu in chestia curentelor literare. Or, nu era nevoie ca autorul eseului „Clasicism, romantism, baroc” sa-l fi citit pe promotorul „clasicismului de fier” pentru a-si insusi niste concepte pe care le cunostea prea bine de la Goethe, Schiller, Jean Paul, Hegel, Heine, Wölfflin, Worringer, Strich sau Walzel. Drept e ca si Adrian Jicu se arata indulgent cu Calinescu, pe care il „absolva” la p. 148 prin urmatoarea fraza: „A nu se intelege ca insinuez neaparat un plagiat.”

Si totusi, se poate

Mai mult decat atat, universitarul bacauan are idei destul de libertine in privinta plagiatului: „Chestiunea originalitatii si a drepturilor de proprietate intelectuala este controversata si astazi. Pana unde se poate inspira cineva din acel fond de idei comune al umanitatii si unde incepe plagiatul este greu de stabilit.” (p. 232) E greu de stabilit, intr-adevar, dar se poate. Si asta pentru ca acel „fond de idei comune al umanitatii” nu pluteste prin lumile siderale, ci se gaseste, de cele mai multe ori, incorporat in niste entitati pe care ne-am obisnuit sa le numim texte. Iar, daca acceptam acest criteriu minimal, il asigur pe Adrian Jicu ca G. Calinescu nu l-a plagiat pe Sanielevici. In schimb, n-as putea baga mana-n foc ca Adrian Jicu nu a facut acest lucru cu volumul „Trei esteticieni. Mihail Dragomirescu, H. Sanielevici, P. P. Negulescu” al lui Z. Ornea (Editura pentru literatura, Bucuresti, 1968). Iata cateva exemple: