Urbancolia. Cronica literara comentata

Daniel Cristea-Enache a publicat si pe blog cronica pe care a scris-o acum catva timp la Urbancolia lui Dan Sociu.

Cum pentru azi nu am altceva de postat, si cum, pdap, in cronica sus-amintita Daniel ma trage de urechi apropo de propria-mi cronica, gasesc nimerit sa ii reproduc textul cu cele cateva comentarii pe care le-am avut de facut pe marginea lui. Micile mele impresii de lectura, presarate prin textul lui Daniel, sunt puse in bold.

Celor care vor gasi tonul meu prea colocvial le cer, cu anticipatie, scuze. Deci:

 ZERO-PROZA

by Daniel CRISTEA-ENACHE

 Dan Sociu, Urbancolia, Editura Polirom, Iasi, 2008, 208 p.

 

 Ca si alti colegi de generatie „milenarista”, Dan Sociu a urmat constiincios cursul si seminariile de Autopromovare. Ajungand sa cunoasca foarte bine aceasta materie care, altora, le-a ramas complet straina, cu fiecare nou examen el va obtine nota maxima. Pari sa il condamni pentru asta, inclusiv prin randurile urmatoare. Or, nowadays, lectia autoPR-elii este esentiala pentru un autor care vrea sa ajunga intr-o pozitie vizibila. Ernu ce altceva a facut? Vezi (mai ales) si situatia de afara – mii de lansari, dintre care doar 7-8-10 ajung sa se vada, desi valorile sunt apropiate. Gretoase sunt nulitatile care se atopromoveaza, nu autorii buni (si ai fost printre cei care l-au omologat pe Sociu ca autor bun) care fac asta

Urbancolia (bun titlu) este un volum blindat sub aspectul promovarii si al marketing-ului. Pe coperta I apare un fragment din Pascal Bruckner, caruia Dan Sociu, prin mijlocirea Vivianei Musa, a ajuns sa-i scrie epistole romanesti cu deschidere europeana. A? Ce scrisoare? E o vrajeala narativa, nu e o scrisoare pe bune, cum lasi tu impresia ca ar fi.

Stranse la un loc, acestea compun cartea de fata, pe a carei ultima coperta regasim si o recomandare haioasa a lui Andrei Codrescu. Deschizand, apoi, Urbancolia, dam peste un CV de o pagina, in care sunt mentionate si alte performante ale autorului. „In 2006, revista 22, in urma voturilor a peste 20 de critici literari, l-a desemnat ca fiind cel mai bun tanar poet al momentului.” „In 2007, la Colocviul Tinerilor Scriitori Cluj, a fost votat de colegii de generatie ca fiind cel mai popular tanar scriitor.” Herta Müller l-a invitat la Literaturfestival Berlin, in 2007, iar Mircea Cartarescu l-a recomandat pentru o bursa la Akademie Solitude, in 2008. vezi mai sus. Si: omul nu se lauda; inventariaza doar niste date obiective, care adica nu depind de subiectivitatea lui. Ce, tu nu te-ai laudat ca ai fost sef de promotie?

Trei lucruri se desprind din acest scrupulos inventar biobibliografic, incluzand referintele critice. Primul ar fi ca Urbancolia nu se poate sa nu fie citita ca o carte nemaipomenita. Nici vorba. Riscul e sa ti-l scufunde mai rapid pe autor daca paginile lui nu te conving – meaning, chestiile alea paratextuale fixeaza un orizont de asteptare destul de riscant pentru autor.

Al doilea, ca ludicul si relativistul Dan Sociu De unde si pana unde ludic si relativist? In poezie? Nu prea cred. Nu confunda ironia la care apeleaza Sociu uneori cu ludicul si relativismul.

se arata extrem de serios si de preocupat, cand este vorba de etalarea succeselor sale. Iar al treilea, si cel mai semnificativ din punctul meu de vedere, e ca tocmai aceasta afisare, cu intarirea exagerata a elementelor „de escorta”, indica nesiguranta tanarului autor. Nesiguranta poetului talentat care, trecand intr-un alt gen literar, ar vrea sa treaca si drept prozator. Discutabil cu “nesiguranta”. Oricum, asta nu e nici rau nici bine. Tu lasi impresia ca ar fi rau. Cam masluiesti cartile alea… din cateva chestii neutre ai construit in incipit exclusiv sugestii negative.

Fata de poezie, un gen de nisa, rezervat in prezent catorva sute de initiati, romanul este mult mai popular. Romanul romanesc? I doubt about.

Iar o colectie ca Ego. Proza, de maxima vizibilitate, ia numara tu autorii aparuti in Egoproza si vezi apoi cati dintre ei sunt intr-o pozitie de vizibilitate. Eu zic ca majoritatea (mai putin cei publicati la inceput de tot) sunt la fel de anonimi ca inainte de „consacrarea” in prestigioasa colectie.

 te poate proiecta pe un ecran panoramic, aducand notorietate, incasari, traduceri in limbi de circulatie internationala, contracte in strainatate, intrarea intr-un circuit incomparabil cu cel strict local. Asta s-a facut mai mult pe spezele autorilor decat pe cele ale editurii. Si, inca o data, chiar daca ar fi asa, nu e ceva rau, cum sugerezi tu ca ar fi.

Dan Sociu forteaza, in mod vizibil, patrunderea intr-un sistem contemplat pana acum din afara. Intreaga auto-fictiune pe care o scrie este orientata in aceasta directie a exportului. Once again, pari ca i-o reprosezi: „forteaza”…, de parca ar forta o babuta sa scoata portofelul.

Un prozator veritabil n-ar face niciodata asa ceva. Esential este el, cu universul sau fictional; si abia apoi ne mai gandim si la restul lumii. Insusirile scriitorului (iritante, intr-o prima instanta, pentru departamentul de marketing) sunt incapatanarea, solipsismul, autismul. Doar un prozator veritabil? De ce nu si un poet veritabil? Sau un critic veritabil? Un dramaturg veritabil? Nu toti artistii e asa? Sau mai curand nu cumva tu ai iscat un cliseu modernist ultraconvenabil tie in context? Adica Shakespeare, care scria – foarte neautist – cu ochii beliti la public, era cam fake? Sau prozatorii americani, setati din uter pe public? Dar, treptat, sistemul este obligat sa observe particularitatile subiectului, pentru a-l putea integra si utiliza. Sistemul e flexibil si adaptabil, nu creatorul. Te apuca un acces violent de ras daca te gandesti ca Proust ar fi putut scrie baremi un rand pentru a satisface un tipar de succes comercial. Oho! Proust, ca snob, a scris muuulte randuri pentru a satisface – e drept ca nu un public larg, ci unul snobbish-monden, dar, oricum, ideea e ca a functionat masiv in paradigma „a tinti succesul”.

Asa scriu, pe hectare intregi de coli editoriale, Cezar Petrescu, Sandra Brown, George Sovu, Pavel Corut… O ironie nemeritata de Cezar Petrescu In spiritul si cu retetele lor adaptate si-a redactat Dan Sociu Urbancolia, adaugand o nota autoironica si parodica menita sa faca produsul mai digerabil. Retetele lor? Sovu & co? Ai citit vreun rand de Sovu sau Corut? Te asigur ca nu e nici o legatura.

 

 Cartea se citeste intr-o ora si se lasa acoperita de uitare inca mai rapid. Ceea ce se retine este efortul autorului de a bifa, punct cu punct, trend-urile literare. Auto-fictiune si mizerabilism? OK, folks, iata autofictiune si mizerabilism. Dan Sociu, eroul cartii scrise de Dan Sociu (acum o sa apara Naratologul de serviciu si o sa ne explice, inca o data, diferentele dintre cei doi), cu viciul lui solitar si cu fata oarecum dezagreabila („Cearcane, vinisoare sparte pe obraji si pe gat, cosuri, dinti stricati”), este antieroul perfect. „Delicios de pasiv”, „gaga rau”, alcoolizat si melancolizat, daca nu idiotizat de atmosfera provinciala si de propria-i neputinta in toate cele. Doriti cumva amintiri din comunism? Autorul ofera un capitol intreg, calificandu-l ca „obligatoriu” pentru a ne arata ca mentine o distanta ironica. El stie, ca si noi, ca amintiri despre comunism s-au tot scris in ultimii ani, si atunci se arata ludic si lucid, cu ecart, postmodern in toata puterea cuvantului. Pasajul anterior putea foarte bine sa figureze si intr-o cronica pozitiva. La urma urmei, nu inteleg de ce nu ai ras poezia lui Sociu, care ventila – mai putin ironia de macrosistem – cam tot chestiile care te nemultumesc (de ce?) acum.

Sa nu ignoram insa teoriile conspirationiste, in mare voga dupa Revolutie si irigand subteran scoala de proza a maestrului Pavel Corut. Urbancolia e realizata pe o schema conspirationista tare, marcata insa ca atare, si astfel relativizata. Da, conspirationism. Ca la Cartarescu, in acea „aproape-capodopera” cum numeai volumul no 1, ca la Pynchon, ca la 100 de autori first class. Conspirationismul este doar un cliseu (ce-i drept, foarte caracteristic ca metafora sau alegorie pentru vremurile noastre paranoice), la fel ca dragostea, razboiul, marea… . Conteaza ce faci cu el, dar tu, la fel ca in restul cronicii, transformi o descriere (relevarea unui lucru care in sine este neutru) intr-un pion al unei naratiuni de repros.

Acolo unde Corut delireaza bland pe marginea conflictului dintre securistul patriot si bubulii diriguitori din umbra ai Planetei, Sociu vine cu o istorie si mai abracadabranta, trasa insa pe cantul dintre fictiv si nonfictiv. Un ofiter american antitero, specializat in torturarea prizonierilor, agent CIA, vine in Romania si ajunge, impreuna cu o seducatoare tipa numita Diriga, la bietul onanist din Botosani. Derrin infiinteaza o televiziune prin cablu, CoCoTV, apoi un saptamanal, Curierul de Botosani, prin care se deruleaza reportaje cu copii amarati, orfani si pseudo-orfani, din Moldova inecata in mizerie si bautura, À quoi bon? Copiii vor fi exploatati in diverse moduri si industrii. Ca material uman pe piata neagra medicala. In ramura pedofiliei si a pornografiei juvenile. In fine, intr-un asa numit plan NOMA, dirijat de ofiterul Derrin si care prevede recrutarea unor Inocenti: copii si adolescenti est-europeni caracterizati de indiferenta, lipsa de afectiune si deruta morala. Stai sa inteleg. Te iei de neverosimilitatea story-ului? Pai atunci cum mai ramane cu ideile de ironie etc? De ce citesti literal, ca pe Rascoala, un lucru care iti da toate semnalele ca nu e lizibil asa?

Cel mai… inocent este, fireste, Dan Sociu, jalnicul Jalnic? Si Gregor Samsa e jalnic. Si ce daca? Ce are a face calificarea unui personaj cu calificarea angrenajului in care  e prins? 

erou al jalnicului roman, virgin inca la 27 de ani. Iata scena de varf a cartii, de mari tensiuni existentiale si artistice: „Cand si-a dat seama ce fac, a inceput sa tipe. – Nu-mi place preludiul de nici un fel!, nu suport buze baloase pe piele!, palme transpirate pe sani!, si in special limbile-n p…!, limba-n p… e faza de smecher care-ncearca sa mi-adoarma mintea si sa ma controleze! Apoi s-a oprit, a tras aer adanc in piept si a inceput sa planga. – Nu vreau sa plec, Dan, nu vreau sa plec cu ala… imi plac buzele tale, ai buze senzuale… esti dragut, asa, cum ma tii acum in brate, si as vrea sa fim… adica as fi vrea sa ma… dar n-avem voie, stii ca nu se poate… I-am jurat ca n-o sa spun nimanui, niciodata. Ca Derrin n-o sa afle. Mi-a spus, zambind amar, ca nu are importanta, ca nu numai gelozia lui e problema. Desi, da, m-ar fi omorat, dar nu asta era cel mai grav. – Tu trebuie sa ramai asa cum esti, e sansa ta sa faci ceva cu adevarat glorios, habar n-ai (…) Dintre picioarele ei, pe mormantul lui Gheorghe Istrate, se scurgea un paraias de sange. Stiam care e raspunsul, dar am intrebat-o: – Esti la ciclu? – Nu. Si acum, baga-mi-as, o sa trebuiasca sa ma cos la loc. O insecta argintie i se invartea pe deasupra capului.” (pp. 158-159, 163).

Ultima propozitie, cu o inflexiune lirica, Ironica?

semnaleaza ca toata vulgaritatea anterioara este de fapt „construita”; elaborata, literaturizata. Si in felul acesta, considerat probabil extrem de subtil, autorul isi confectioneaza setul de alibiuri. Auto-fictiunea lui pare mizerabila fiindca perspectiva din care e scrisa este asumat mizerabilista. „Romanul” n-are nici o noima intrucat asta impune planul NOMA. Amintirile, confesiunile, dialogurile, scenele sunt joase si jenante pentru ca aceasta e altitudinea fixata de la bun inceput. Pai tocmai ca nu e asa: adica nu e o identitate intre caracterul literal in context al scenelor x, y, z si caracterul nonliteral-dinamic-ironic pe care il au ele in dispozitivul romanului.

Incapabil de a scrie un roman, Dan Sociu a dat, in Urbancolia, un roman in bataie de joc, o zero-proza supralicitata ca o cacealma la poker. Mihai Iovanel, in Cultura, si Cosmin Ciotlos, in Romania literara, au inghitit-o, cum se spune, si si-au lasat jos cartile care nu erau deloc rele. Iar Pascal Bruckner – nu stiu daca s-a inteles – e aici pe post de mana moarta.

Pe scurt, inteleg ca nu ti-a placut cartea, dar nu inteleg de ce nu ti-a placut. Si sunt sanse sa nu fie doar vina mea.

Povestea romanului nu este (doar) povestea lui Sociu, ci povestea romanului: personaje sunt – pe langa cele pe care le-ai relevat- niste clisee ale romanului romanesc contemporan.  

Daniel Cristea-Enache feat Mihai Iovanel

 

 

Sursa: http://revistacultura.ro