Varujan Vosganian, Cartea soaptelor/ review de Adriana Stan

Varujan Vosganian, Cartea soaptelor, Editura Polirom, 2009

review de ADRIANA STAN

Economist, politician, vicepresedinte al USR, armean de frunte, poet si prozator ocazional si de suflet, Varujan Vosganian a rupt anul acesta gura targului literar, bifand un consens mai rar intalnit de critica si de public. Marea sensibilitate a sistemului nostru literar pentru ”continut”, ca si deficitul de „poveste”, carora cei mai multi prozatori recenti ii raspund prin schite minore ale sociologiei imediate, au inspirat un val de aprecieri estetice direct antrenate de valoarea morala a volumului in cauza. Nu numai ca, strict etnic, proiectul restitutiv al lui Vosganian e singular prin amploarea sa in spatiul romanesc, dar, mai ales, cumuleaza energii de patos si drama a caror carenta i s-a imputat, printre randuri, literaturii contemporane.

„Cartea soaptelor” creste pe filoanele memoriei personale si ale arhivelor dintr-o sursa vitala puternica, o poveste care cere sa fie spusa si sa devina parte a memoriei colective. Unei comunitati definita politic in secolul trecut mai ales prin starea de diaspora mobilizarea memoriei ii este indispensabila in coagularea unei identitati etnice. Dar modul in care aceasta recuperare necesara se resoarbe in corpul literaturii si al artei in genere e relativ si problematic si, principial, probabil ca el nici nu ar trebui sa treaca de jumatatea drumului. Nu intamplator, Holocaustul a blocat in incomprehensibil marea arta, incapabila sa circumscrie magnitudinea catastrofei, in vreme ce glamorizarea sa involuntara prin absorbtia in popcultura (vezi noianul de filme pe subiect) a dereglat dinamica unui mesaj viabil.

Despre istoria de exil, executii si deportari sistematice a armenilor s-a scris si se stie in continuare, inclusiv la nivel oficial, mult mai putin, desi era de presupus ca dezradacinarea politica va potenta compensativ o productie masiva de naratiuni legitimatoare (memorialistice, in primul rand). Valoarea universala, cum s-a sugerat deja, a cartii lui Vosganian, se sustine asadar implicit, chit ca pe baza unui argument vadit conjunctural. In logica esential etica a chestiunii, zona de rezonanta estetica ar fi, prin definitie, secundara. Atat autorul, cat si comentatorii sai, mizeaza insa explicit pe rotunjimea artistica (de „carte”) a povestilor prezentate. Or, daca in primul caz, folosirea efectelor literare ca mijloace e fireasca (retorica in slujba mesajului, spre starnirea impresiei), cel de-al doilea caz risca sa exemplifice confuzia pana la empatie a criteriilor de valorizare.

Zeci de pagini suscita intr-adevar spontan emotii fara rest datorate direct dramelor personale care pulseaza in ele, acoperind un teren istoric vast, de la campaniile sangeroase dirijate de turci in primele decade ale secolului trecut la disciplinarizarea anilor duri de consolidare a comunismului. Bogatia anecdotica a celor arhivate aici ar fi oricum semnificativa in sine, dar Vosganian isi trece intreg materialul autobiografic si documentar prin filtrul literaturizarii. Coeficientul ”de viata” al cartii e, totusi, preexistent si el nu survine ca efect al reconstructiei retorice, procedeele puse in joc fiind – strict narativ – minore.

Setat in refren pe tot parcursul volumului, tonul ecleziastic ce transleaza violenta in lamento reprezinta, in fond, modalitatea cea mai comoda literar de invaluire a unei istorii a ororilor: „Letopisetul familiei mele este ca funia clopotului celui mare. Fiecare fila care se intoarce e ca o bataie de clopot. Asa a fost si viata celor din familia mea, calugari, printi, negustori, carturari si pastori, pribegind istoviti, cu fata subtiata de vantul care batea dinspre vremurile luate pieptis.” (p. 51). Amintirile directe ale autorului din copilaria cu obiceiuri comunitare, cu sumedenie de rude, vecini, mancaruri, mirosuri, spaime si povesti de tipic armenesc sunt fascinante, dar acestui colorit documentar per se liricizarea soft nu-i adauga mare lucru.

Fictiunea paraziteaza, de fapt, documentul doar cat a nu-i stirbi statura proprie, ii tese un val constant, dar discret, de poematic subtire. Daca volumul se citeste dintr-o rasuflare, e pentru ca mijloacele ii sunt simple si de efect. Traitele sau auzitele se acumuleaza in ciorchine si nu e loc, nici timp, nici caz de arhitecturi epice. Instanta naratoriala se poate plimba prin fapte senzorial (ca in rememorarea copilariei) sau focalizat (ca in scenele genocidului), dar scara de observatie e intotdeauna macroistorica. Nu sunt posibile la acest nivel constructii abisale, ci extrase in efigie. Fara a fi astfel mai sarace in detalii, zecile de portrete de protagonisti – de la bunicul cel intelept la industriasul caruia nici deposedarea comunista nu-i poate deturna iluziile la orfanul care traieste pentru a-si lua revansa fata de ucigasii familiei sale – poarta aureole persistente, si totusi credibile, de eroi, in sensul vechi, traditional al cuvantului.

Numeroasele scene de carnagiu se deruleaza, de asemenea, pe fondul unei anumite seninatati teleologice (se vorbeste de ”initierea in moarte”), fara indoiala – nu dintr-un calcul superficial de stilizare, ci efectiv pentru ca acestea sunt narabile doar dispersandu-le absurdul fortei brute sub semnul unei mantuiri de vreun fel sau altul. In capitolul gravitational al cartii, deportarea in desert si exterminarea salbatica a uriaselor convoaie de armeni sunt declamate in spiritul naturalismului paradigmatic al „Cartii lui Iov” si la proportii de suferinta atemporala. Se parcurg „sapte cercuri spre moarte” si teatrul cruzimii trece terapeutic inr-o alegorie inchisa, plasata pe solul speculativ al unei morale utopice: „Ea, cartea, desi vorbeste cel mai adesea despre trecut, nu este o carte de istorie, caci in cartile de istorie se vorbeste mai ales despre invingatori; e mai degraba o culegere de psalmi, caci vorbeste indeosebi despre cei invinsi” (p. 332); „Asadar, chiar daca am sterge din ea orice insiruire de ani si orice socoteala a zilelor, «Cartea soaptelor» si-ar pastra toate intelesurile. Lucruri de acest fel s-au intamplat intotdeauna oamenilor de pretutindeni. De fapt, «Cartea soaptelor», in miezul ei, ramane aceeasi pentru orice timp, ca un coral de Johann Sebastian Bach, ca o poarta ingusta prin care oamenii trec, aplecandu-se ori strangandu-se unii intr-altii.” (p. 311)

Ce face scrierea extrem de compacta nu e deci harul de constructie, ci tonul egal poetizant: retorica astfel simplificata va da instantaneelor adunate ca miniaturi pe panza o luminozitate calda, le va face accesibile ca mesaj didactic (nu didacticist). Semnificativ, se revine in mai multe capitole asupra lecturii pe orizontala a fotografiilor sau a timbrelor din clasor. Golurile de informatie pot fi acoperite prin fictionalizari episodice, dar rolul configurativ al autorului n-are cum trece, prin insasi bogatia materialului vehiculat, de pragul arhivarii, in forma ei lizibila si plastica. Din acest motiv simplu, si nu din ratiuni savant „metanarative”, recurge adesea autorul la uitarea de sine ca instanta narativa principala („«Cartea soaptelor» se scrie singura” etc.). Paginile scrise la persoana I singular nu presupun, pana la urma, o identitate personala pozitiva, concreta si in formare, ci, in sonoritatea de ansamblu a volumului, raportarea la un orizont extatic: „menirea de a fi povestitorul, adica intaiul cititor, mi-a fost harazita de cei patru magi, al luminii, al umbrei, al aerului si al timpului” (p. 273); „«Cartea soaptelor» nu este o carte de istorie, ci una a starilor de constiinta. De aceea, ea devine translucida si paginile ei sunt transparente.” (p. 311)

Majoritatea fragmentelor de existenta recuperate de Vosganian sunt coplesitoare, imposibil de rezumat si inutil de interpretat. Literar, cartea e mai mica decat povestile pe care le spune. Iar ca document uman e, desigur, dincolo de critica.

Sursa: http://revistacultura.ro