Varujan Vosganian, Cartea soaptelor/ review de Daniel Cristea-Enache

Varujan Vosganian, Cartea soaptelor, roman, Editura Polirom, Iasi, 2009, 528 p.

 

Ceea ce se numeste transfer de capital simbolic a capatat, in spatiul cultural romanesc, aplicabilitatea bovarismului profesional. Breslele dinainte de 1990 au inceput sa-si imprumute ori sa-si dispute reprezentantii autorizati. Poetii au vrut sa faca talk-show-uri la televiziuni, iar jurnalistii, recrutati dintre ingineri, si-au descoperit in culmea gloriei mediatice o coarda lirica. In guvernul unui premier-poet, ministrul de externe era, la baza, filozof. Presedintii, cu exceptia celui actual, au tot scris la carti. Nu-i deci de mirare ca un fost ministru de finante, Varujan Vosganian, se incearca acum pe terenul accidentat al romanului.

Recunosc ca am privit cu mefienta aceasta tentativa, pana in momentul in care am aflat ca Magdalena Popescu-Bedrosian si Stefan Agopian citisera „Cartea soaptelor” si fusesera incantati de ea. Un ultim semn de intrebare s-a legat de aceste terminatii onomastice: Vosganian – Bedrosian – Agopian. Nu cumva o unda de solidaritate comunitara a afectat receptarea de prima instanta a unei carti cu si despre armeni?

In fine, sa spun ca rareori mi-au placut operele cu o tema data si tratata pana la transformarea intr-o teza. Un roman despre genocidul armenilor n-ar putea lucra decat cu o schema de pozitivare morala, extrasa din sangele suferintei colective si anuland (sau macar diminuand) individualitatea propriu-zisa, netributara factorului exterior, a personajelor. Complexitatea interioara este de obicei redusa prin constrangerea tematicii grave, iar acel coeficient de mobilitate psihologica si insondabil moral dispare frecvent din ecuatia simpla – prea simpla – a romanului cu tarani saraci/ comunisti idealisti/ sclavi in curs de eliberare/ revolutionari finalmente confiscati/ ardeleni patrioti/ armeni haituiti de turci…

Meritul prim al romanului scris de Varujan Vosganian rezida in chiar caracterul sau romanesc. „Cartea soaptelor” se inscrie in logica testimoniala, aglomerand si grupand date si evenimente consumate, figuri cunoscute din epocile trecute (intr-o pagina apare ca personaj, vazut de la doi pasi, si tanarul Nicolae Ceausescu!) plus elemente concrete din sferele reunite ale istoriei si geografiei, politicului si religiosului. Insa aceasta abundenta de date si fapte nu intra in cate un expozeu plicticos sau in lungi digresiuni eseistice. Istoria mare e accesata prin intermediul personajelor care o indura; si, simetric, experientele de viata si moarte ale acestora sunt intretesute cu episoade terifiante ale unui timp istoric devastator.

Formula adoptata este cea a romanului-cronica, scris dintr-un unghi asumat subiectiv si avansand nu linear, dar in cercuri concentrice. Cronicarul, fara umilinta serviciului pe langa un conducator megaloman si fara neutralitate naratologica, se dezvaluie de la bun inceput: este autorul insusi, mai putin important ca actor epic, dar cu un rol esential in arhivarea si salvarea memoriei familiei. Cand micul si prea-curiosul Varujan se amesteca printre batranii si patitii reprezentanti ai comunitatii armenilor din Focsani, singurul care, in loc sa-l trimita la plimbare, il incurajeaza sa ramana alaturi de cei mari este inteleptul lui bunic Garabet. „Mai toti oamenii in mijlocul carora mi-am petrecut copilaria erau batrani. «Ce cauta copilul asta printre noi?», intreba, razand, Arsag, clopotarul. «Lasa-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obisnuit. E un copil batran de zile.» (…) «Tu esti batran din cauza zilelor noastre. Ce n-am trait noi si ai nostri ti se adauga tie.»” (p. 86). Se adauga, desigur, nu ca experienta existentiala reluata, ci ca o drama familiala si colectiva preluata cu maximum de atentie pentru a fi retransmisa altora.

Daca punctul de vedere al cartii este centrat si plasat in interiorul etniei asuprite, sursele documentare sunt multiplicate pentru ca adevarurile lor, inevitabil partiale, sa se verifice si sa se completeze. Sa compuna, toate impreuna, fresca unei tragedii supraindividuale. Cronicarul nu vrea prin urmare sa faca efecte de stil si viraje de scriitura autoreferentiala (desi accentul personal nu lipseste). El apare ca o cutie de rezonanta a acestei tragedii, autor al unui manuscris in care generatii succesive de armeni si-au inscris paragraful de suferinta alocata.

Istoria mutilata a familiei se asemana izbitor cu cele ale familiilor de vecini, cunoscuti si necunoscuti, armeni aflati parca mereu intre dusmani si intre doua reprize de masacre in toata puterea cuvantului. De aceea expunerea este concentrica si nu lineara: fiindca nu exista, pe axa istoriei moderne a acestui popor, o acumulare si o progresie a binelui, o apropiere fie si sincopata de starea de normalitate. Dimpotriva, periodic, printr-o inspaimantatoare „reciclare” a Genocidului deja intrat in fibra etnica, armenii sunt – la 1895, ca si la 1915, la 1909, ca si la 1949 – scosi din casele lor si tarati in convoaie exterminatoare, decimati, risipiti si deportati de catre agresori cu un comportament identic: „Intr-adevar, venira intr-o noapte alti oameni, alte uniforme, dar izbind in usa cu cizmele in acelasi fel.” (p. 162). Acolo unde opresorul vrea sa disloce si sa fractureze comunitatea, sa o subimparta si s-o vanture dincolo si dincoace de granitele proprii, armenii (si cronicarul lor de pe suprafata bine controlata a romanului de fata) se ambitioneaza sa refaca si sa stranga legaturile de sange, sa se tina la un loc prin traditie, prin specific, prin tot ceea ce ii poate uni. Ramificarea biograficului in istoric intra in structura de rezistenta a cartii; si, nu mai putin, in aceea a supravietuirii identitare.

„Cartea soaptelor” nu se potriveste deloc cu noua politica, globalista, a stergerii frontierelor si a topirii diferentelor etnice, cu pastrarea retorica a unor sabloane de contrast. Caci degeaba clamezi dreptul la diferenta si respectarea alteritatii, in contextul in care specificitatea etnica o echivalezi, fraudulos, cu un nationalism vetust, de secol 19. In timp ce pe agenda zilei, corecta politic, sta obsesiva problema a minoritatilor, in miezul cartii lui Varujan Vosganian se afla obsedanta problema a poporului armean de a continua sa reprezinte un popor, de a-si pastra atributele sustinatoare. Din istoriile si povestile recuperate si rearticulate aici, se profileaza doua figuri generice, ambele extensii ale Tarii pierdute. Prima este cea a Functionarului consular, reprezentant al unei republici care nu mai e recunoscuta de nimeni, continuand sa-si faca datoria, pana la intrarea… in fictiune. A doua este cea a Luptatorului, care incearca din rasputeri sa reconfigureze conturul patriei sale, dand astfel un referent solid stampilelor consulare si punand masacrele si genocidul la timpul trecut: „nimeni nu l-a mai vazut de atunci pe Harutiun Khantirian. Se zvonea ca s-a sinucis, asezat la biroul sau, muindu-si intr-un ultim gest stampila in sangele subtire, scurs de pe tampla si pregatita, astfel, sa se intipareasca pe pasapoartele cetatenilor unei republici imaginare. Se mai zvonea ca-si luase lumea in cap, mergand spre rasarit, catre tara care il lasase de izbeliste. (…) Acum suntem, insa, in 1924. Cand si cand, Harutiun Khantirian, citind cu infrigurare despre negocierile privind Tratatul de la Lausanne si cautand zadarnic vreun semn ca puterile participante isi aduc aminte si de tara lui pierduta, punea stampila pe cate un pasaport apartinand vreunui nansenian (derivat de la Fridtjof Nansen, comisar al Ligii Natiunilor, n.n.) ajuns in Romania in al doilea val de refugiati, dupa razboiul greco-turc din 1922. Cum pentru dreptul de sedere in Romania apatrizii aveau nevoie de un atestat de etnie, acordat de Uniunea Armenilor, iar Consulatul era gazduit in acelasi sediu cu Uniunea, Khantirian se iluziona ca solicitantul nu gresise de fapt adresa si isi punea stampila tot mai inutila, tot mai tocita si tot mai violeta, pe actele aceluia.

In ceea ce-l priveste insa pe Drastamat Kanayan, generalul Dro, el n-a gresit, caci voia sa vina chiar la Consulat. Insa, spre dezamagirea lui Khantirian, singurul om care venise de-a dreptul spre el nu avea nevoie, de fapt, de nici o stampila. Si, totusi, spre incantarea sa, se dovedi ca nu era singurul pe aceasta lume care se incapatana sa creada ca, in ciuda ocupatiei, a granitelor sfaramate, a guvernelor exilate si a revoltelor inecate in sange, Republica armeana continua sa existe. Si, mai mult decat atat, dupa ce Harutiun Khantirian a disparut fara urma, subtiindu-se printre foi sau risipindu-se printre cotloanele intunecate ale peretilor biroului sau, asa cum se scurge incet si fara nici o urma apa din chiuveta, generalul Dro i-a supravietuit in convingerea ca Republica Armeana trebuie sa existe undeva si ea poate fi gasita daca stii cum s-o cauti.” (pp. 210-212).

Altfel spus, pentru ca bietul consul fara tara sa nu se dizolve intr-o forma fara fond, un general adevarat se repede cu capul inainte in istorie, cu iluzia ca o va putea schimba.

 

 

 

In cuprinsul acestui roman captivant, apar cateva referiri directe la miza, functia si chiar constructia cartii. Nu e vorba insa de un rasfat autoreferential, prelungit in nombrilism. „Cartea soaptelor” fiind lucrata pe mai multe planuri, pe care-si propune sa le tina in convergenta si intr-o tensionare epica, romancierul se deplaseaza ca un cursor pe suprafata uriasa a dramei armenilor.

Pentru a controla vasta materie rulata, Varujan Vosganian foloseste cateva tehnici care, aplicate inteligent si consecvent, organizeaza compozitional devalmasia de date si fapte, nume si identitati, repere istorice si geografice. El ofera adesea finalul unei suite, expunand apoi, cu lentoare descriptiva, cat mai multe dintre verigile si elementele succesiunii. Sau alege o zi (o data incarcata) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensul unei/ unor vieti. Face cronologia unui razboi sau a unui masacru „din locul de unde toate pot fi privite din afara lor” ori, dimpotriva, montand intr-un puzzle marturii ale participantilor ramasi in viata. Recunoaste ca ii e greu sa pastreze firul povestii (fiindca aceasta, pentru a fi inteleasa, pretinde urmarirea intregii ramificatii), si atunci se plaseaza in timpuri diferite, intr-o simultaneitate care poate fi a Povestitorului, dar nu e niciodata a Istoriei insesi.

Aceasta din urma avanseaza inexorabil si inghite an dupa an fara sa tina cont de milioanele de istorii individuale si familiale care, in chip organic, ar trebui s-o compuna. Este facuta de cativa (personaje cu o putere enorma de decizie, la un moment dat) si impusa tuturor celorlalti, automat distribuiti in cateva roluri ale dramei: colaborationistul benevol si rezistentul subversiv, calaul si victima, tradatorul si luptatorul pentru cauza dreapta. Cand Istoria lasa oamenii sa respire putin, intr-un interval mai democratic, „Cartea soaptelor” insereaza pagini pline de zgomotul si forfota comunitatii armenesti. In Constanta Romaniei interbelice, negustorimea e navodul cu fire subtiri care leaga orasul ars de soare, „sa nu se risipeasca”. Insa urbea si locuitorii ei au o libertate ce pare, ea, pestrita si risipitoare. Armenii „sfiosi la cheltuit”, dexteri la comert, stapanesc peste o sumedenie de magazine si dughene, ale caror firme exotice (La Cavalerul Sic, La Eftinatate, La Ceylon, La Planeta Jupiter) vor fi enumerate, in anii cenusiului proletar, cu amaraciunea pierderii intregii liste.

In afara acestui interval pasnic, in care libertatea multiplica si apara diferentele, se cade inevitabil in logica genocidului repetabil si a dictaturii pe termen lung. Soaptele reapar in cursul razboiului rece, in cavoul familiei Seferian in care se strang, intr-un ritual al rezistentei cotidiene, batranii armeni din copilaria autorului. Accentul biografic satureaza majoritatea capitolelor. Fiecare are o drama in trecutul familiei si o poveste de spus. Toti vorbesc in soapta: nu numai despre ceea ce se intampla in lagarul socialist, in Uniunea Sovietica si in Romania, in orasul si pe strada lor, dar si despre ceea s-a intamplat (cu ei si cu rudele lor) in episoadele exterminatoare lasate in urma. Colocviile de taina se tin intr-un loc cum nu se poate mai nimerit. Cavoul familiei Seferian este imaginea la scara a mormantului urias oferit armenilor de Istoria „moderna”. Cateva cifre, expuse dupa ce se trece de jumatatea romanului, ne dau o idee despre dimensiunile tragediei colective. Genocidul din 1915, prefigurat in 1895 si continuat, sub diverse forme, pana in 1922, are urmatoarea statistica funebra: „– Din cei un milion opt sute cincizeci de mii de armeni care locuiau in Imperiul Otoman, spuse pastorul Johannes Lepsius, cam un milion patru sute de mii au fost deportati. (…) Din cei aproape un milion si jumatate de armeni deportati, doar zece la suta au ajuns la Deir-ez-Zor, punctul final al convoaielor. In august 1916, ei au fost expediati spre Mosul, dar aveau sa moara in desert, inghititi de nisip sau inghesuiti in grote in care, laolalta, morti si muribunzi, li s-a dat foc.” (pp. 320-321).

Suntem inaintea capitolului opt, cel mai puternic, literar vorbind, si cel mai impresionant din „Cartea soaptelor”. Daca in secventele de microistorie individuala si comunitara Varujan Vosganian e interesat mai mult de culoarea locala, de aromele pastrate in memoria olfactiv-afectiva, in cercurile genocidului evocarea nostalgica lasa loc unui prezent teribil. E timpul unui reportaj minutios din infern. Paginile de pace tranzactionala si rememorare conversationala au cam multa miere. Evocarea este incarcata de amanunte si deplasata spre un registru de magie infantila mai putin realizat artistic. In schimb, toate firele care duc spre prezentul actualizabil al tragediei si in special acest plan decupat si focalizat (dupa ce a fost explicit contextualizat) apartin unui romancier in toata puterea cuvantului. Dupa ce a inventariat componentele istorice si articulatiile plus detaliile semnificative ale problemei armenesti, dupa ce si-a plimbat si orientat cititorul prin epoci atat de diferite, oferindu-i totodata explicatii politice si economice, prozatorul ajunge la momentele ilustrarii fictionale. Paginile sunt memorabile, prin forta descrierii si reprezentarii intamplarilor, intr-un mod asa zicand obiectiv, „rece”, fara lacrimi care sa incetoseze privirea. Cateva fragmente: „Acest Yusuf nu a fost altceva decat un nume de imprumut si exista in Cartea soaptelor doar pentru ca, desi nu facea parte din alcatuirea Cartii, este totusi cheia care deschide usa odaii celei mai planse din veacul de margine, cu peretii goi, zgariati cu unghia, cu dusumelele desfacute si cu pamantul ridicat musuroi, neasezat cum trebuie, asa cum se intampla cu mormintele facute in graba.” (p. 332); „Isi legara fasiile de asternuturi in jurul picioarelor, altfel talpile goale s-ar fi lipit de pamant si oamenii n-ar mai fi avut putere sa si le smulga din noroi. Sub ploaia marunta care topea orice contur, noul drum dura aproape o saptamana. Nu se puteau numara mortii, caci, pe acest drum cetos unde nimeni nu vedea decat aburii albastrui ai propriei respiratii, celor care cadeau, carnea, inmuiata de ploaie, le era la fel de moale si de lipicioasa ca si lutul argilos. Erau calcati in picioare de catre cei din spate si carnea lor era amestecata, ca intr-un aluat negru, si acoperita de noroiul drumurilor. (…) Barbatii, atatia cati ramasesera, se organizasera in doua grupuri. Unii se ocupau de caratul mortilor in afara taberei si de sapatul gropilor comune. Mortii erau mai greu de carat in al treilea cerc caci, uscati ca pamantul afanat si cu oasele usoare de frig, trageau apa si se umflau, iar venele muiate de apa se spargeau, inrosindu-se ca o carne cruda. Umflati si greu de indoit, ocupau mai mult loc si gropile, pe langa ca pamantul era lipicios, trebuiau facute mai largi.” (p. 339); „Convoiul lor era format mai curand din niste mogaldete. Pareau usoare in bataia vantului, un stol de pasari cazatoare (sic!), nu o insiruire de oameni. Fotografiile facute de calatorii straini care au reusit sa se apropie de convoaie ori sa-i fotografieze, in urma, pe cei ramasi neputinciosi la marginea drumului, asteptandu-si moartea, ne infatiseaza, pe drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al saptelea cerc a fost un fel de cruciada a copiilor. Avand aceeasi soarta ca a tuturor cruciadelor neinarmate. Copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul imputinat, cu burta supta, cu coastele zvacnind ca niste arcuri de otel peste scobitura pantecului, cu mainile si picioarele subtiate ca niste crengi, cu capetele disproportionat de mari, ca si gavanele ochilor, in care bulbii ies din orbite sau se adancesc in fundul capului. Copiii privesc fara nici o expresie pe chip alta decat ratacirea mintii, privesc ca de pe un alt taram, nu intind mainile, nu cer nimic.” (p. 362); „Nu este adevarat insa ca oamenii nu plangeau. Numai ca plangeau altfel. Cei care mai aveau puterea de a sta asezati se leganau, ceilalti plangeau cu ochii larg deschisi catre cer. Dar plansul era un fel de geamat neintrerupt, cu voce joasa, care, repetat de mii de piepturi, se auzea ca un ison. Plansul nu era o dara pe obraz, ci un sunet. Cum isonul acesta ajunsese, curgand fara sfarsit si acordandu-se cu lumea inconjuratoare, sa sune precum vuietul vantului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, plansul nu osteni nici o clipa, pana cand ultimele convoaie din Deir-ez-Zor fura duse spre platourile pe care deportatii erau ucisi. (…) Multi adormeau plangand in felul acesta, altii mureau plangand si plansul mai vibra in pieptul incremenit, ca intr-un tub de orga.” (p. 366). Iata, utilizata cu arta, una din procedurile romancierului. Detalierea epica e dublata de vizualizarea cifrelor seci oferite inainte, documentar, de pastorul Johannes Lepsius. Se observa cum elementul biografic este atenuat, pentru ca un accent nou – si anume cel vechi, biblic – sa invaluie ca un halou corpurile si dezagregarea lor. Pornind din mai multe directii de cercetare si analiza catre acest subiect teribil al genocidului armenilor, Varujan Vosganian a inteles ca subiectul circumscris istoric este un subcapitol dintr-o tema vasta, inepuizabila, infricosatoare prin periodicele ei aplicatii. Suferinte armenesti si omenesti, reproiectate la ambele nivele, receptate ca atare pe amandoua dimensiunile.

Indiferent de terminatia numelui autorului si a primilor sai cititori, „Cartea soaptelor” e un roman foarte bun, dens, dar si alert, ingenios compozitional si excelent scris – lucruri cu care, in fine, publicul larg si critica de intampinare vor cadea de acord.

Sursa: http://revistacultura.ro