“Vecerniile siciliene” de Steven Runciman

„Vecerniile siciliene aproape că au dispărut din memoria noastră. Unei persoane cu educaţie medie, aceste cuvinte îi pot sugera doar titlul unei opere mai puţin cunoscute a lui Verdi. Lucrurile stăteau cu totul altfel acum ceva mai mult de un secol. Povestea lor era considerată o excelentă sursă de inspiraţie pentru pana poeţilor şi a dramaturgilor; tot ele au prilejuit scrierea unui măreţ studiu istoric, care a contribuit la participarea Siciliei la cauza generală a Risorgimento-ului italian. Nu este de presupus ca un cititor contemporan să se mai aplece asupra tragediilor poetice ale lui Casimir Delavigne, sau ale Feliciei Hemans; trebuie să sperăm, pe de altă parte, că nimeni nu va încerca-să înveţe istorie din libretul pus la dispoziţie lui Verdi de Scribe.

Aceasta a fost o lucrare nefericită. Comandată pentru un spectacol de gală la Paris, ea a adus o ofensă lui Verdi şi italienilor – pentru că eroul tradiţional al Vecerniilor, Giovanni da Procida, era prezentat în chip de intrigant viclean şi lipsit de principii, sicilienilor – pentru că insinuează că ar fi atât cruzi, cât şi laşi, austriecilor – pentru că se referea la o răscoală a italienilor împotriva unei puteri ocupante şi francezilor – pentru că evenimentele culminau cu un masacru binemeritat al compatrioţilor lor.

 

Importantul studiu al lui Amari, Storia della Guerra del Vespro Siciliano, publicat pentru prima oară în 1842, poate fi încă citit cu plăcere şi interes. Amari, un istoric erudit şi capabil de fineţe, a scos la lumină cu scrupulozitate toate dovezile pe care le-a putut descoperi, alcătuind din ele o naraţiune coerentă. Dar Amari era şi politician. Îşi dorea să-i încurajeze pe sicilieni să se ridice împotriva Bourbonilor, povestindu-le despre revolta lor izbutită contra Angevinilor. Întreaga sa erudiţie se concentra asupra acestui unic scop, şi nu fără succes. Viziunea lui însă a fost inevitabil îngustată de părtinirea deliberată. Povestea poate fi relatată din nou, în mai largul ei context european.

Istoria masacrării francezilor de la Palermo din 30 martie 1282, cunoscută tradiţional sub denumirea de Vecerniile siciliene, nu este de fapt importantă pentru că ar reprezenta drama izolată a unor conspiratori şi ucigaşi, nici pentru că ar fi un unic episod din tragedia epică a Siciliei şi a asupritorilor ei. Masacrul a fost unul din acele evenimente istorice care schimbă soarta naţiunilor şi a instituţiilor umane. Pentru a-i înţelege importanţa, trebuie să-l privim în contextul său internaţional. Am încercat prin urmare în această carte să scriu istoria întregii lumi mediteraneene din cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Vecerniile ocupând punctul central.

Fresca este cuprinzătoare, trebuind să se întindă din Anglia şi până în Palestina, din Constantinopol şi până în Tunis. Este populată de o mulţime de personaje, fapt inevitabil pentru o frescă istorică, iar cititorii cărora le e teamă de aglomeraţia de personaje ar face bine să rămână fideli categoriilor de ficţiune ce se lasă mai uşor ordonate. Naraţiunea cuprinde diverse teme unite între ele prin acel unic punct. Este povestea unui prinţ strălucit, pe care aroganta l-a dus la pieire. Este povestea unei vaste conspiraţii plănuite la Barcelona şi la Bizanţ. Este povestea viteazului şi enigmaticului popor sicilian, răsculat împotriva dominaţiei străine. Este povestea sinuciderii treptate a celei mai măreţe idei a evului mediu, monarhia papală universală.

Istoria Vecerniilor se poale reconstitui pe baza unor izvoare abundente. Perioada este bogată în cronicari şi istorici, pe care ne putem bizui mai mult sau mai puţin, de la caz la caz. Arhivele guvernărilor celor mai relevante au fost bine cercetate, în majoritatea lor, iar actele respective au fost publicate, deşi există posibilitatea să se afle multe lucruri din arhivele neinventariate ale regilor Aragonului, iar unele din arhivele dinastiilor Hohenstaufen şi Anjou de la Neapole au fost distruse în cursul ultimului război. Sunt profund îndatorat multor opere scrise de istorici contemporani. Voi menţiona mai ales recent publicata lucrare a lui E.G. Leonard asupra Angevinilor din Neapole, care, deşi inevitabil puţin prea sumară, este de nepreţuit datorită erudiţiei şi judecăţilor pe care le emite.

Valoroasa carte a lui E. Jordan despre Italia în ajunul invaziei angevine, publicată în 1909, îl pune pe istoricul contemporan în imposibilitatea să mai adauge ceva, iar volumul lui mai recent (1939) dedicat Germaniei şi Italiei din secolele XII şi XIII este încă şi mai remarcabil, pentru claritatea succintă cu care prezintă informaţia esenţială. Din nefericire, se încheie la 1273. Scurta carte a lui Cartellieri despre Petru de Aragon şi Vecernii stabileşte definitiv natura Marii Conspiraţii, deşi poate subestimează complicitatea Bizanţului. Opiniile lui au fost confirmate de cercetările domnişoarei Wieruszowski. Din rândul istoricilor italieni, Carucci, Pontieri şi Monti şi confraţii lor sicilieni Libertini şi Paladino au completat istoria încă de nepreţuit a lui Amari. Îmi voi exprima recunoştinţa prin note, în care, acolo unde istoricii moderni au acoperit pe deplin subiectul şi au menţionat şi ei sursele lor, m-am limitat câteodată numai la lucrarea modernă.

Am încercat să vizitez personal locurile unde s-au petrecut evenimentele mai importante din cursul povestirii, şi aş dori să le mulţumesc prietenilor mei din Italia şi din Sicilia care m-au ajutat în cursul călătoriilor. Aş dori de asemenea să mulţumesc conducerii şi personalului de la Cambridge University Press pentru înţelegerea şi amabilitatea de care fac întotdeauna dovadă.

STEVEN RUNCIMAN, Prefaţa la Vecerniile siciliene

 

Sir Steven Runciman (1903-2000) este una dintre cele mai proeminente figuri ale Medievisticii şi Bizantinologiei britanice din secolul al XX-lea care, din perspectiva metodei, aminteşte mai degrabă de istoricii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, ca Edward Gibbon sau George Finlay. El însuşi se autodefinea ca „istoric de modă veche”.

A fost discipolul unuia dintre cei mai mari istorici, clasicişti şi bizantinologi britanici de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, John Bagnell Bury, profesor la Trinity College, Cambridge, dar, deopotrivă, avea să fie recunoscător lui Norman Baynes, Alice Gardner sau Georgina Buckler, de care l-au legat frumoase şi fructuoase colaborări. Spre deosebire de majoritatea savanţilor, Runciman a fost în cea mai mare parte a vieţii sale un liber profesionist, averea uriaşă, moştenită după moartea bunicului său în 1937, motivându-l să părăsească activitatea didactică de la Trinity College şi de la Universitatea Cambridge. Titlul de profesor l-a obţinut la Universitatea din Istanbul, Turcia, unde a predat pentru o scurtă perioadă de timp: 1942-1945.

Lumea Bizanţului nu a cunoscut-o doar din cărţi, ci a călătorit foarte mult, călătoria fiind una dintre pasiunile sale, întreţinând legături de prietenie cu mulţi dintre aristocraţii şi politicienii ţărilor vizitate, ceea ce i-a facilitat obţinerea multor documente şi lucrări greu accesibile. Istoria cruciadelor, relaţiile bizantino-occidentale, islamul şi lumea creştină, declinul Imperiului bizantin, concretizat prin căderea Constantinopolului, sunt câteva dintre temele predilecte ale autorului.

Ca stil, Runciman pune accentul în cărţile sale pe forţa naraţiunii şi nu pe explicarea sau interpretarea evenimentului. Sentimentele, trăirile personajelor istorice, gravitatea evenimentelor par mult mai interesante pentru el, încât s-ar putea crede că ai de-a face cu o poveste şi nu cu o lucrare pretenţios-ştiinţifică, ceea ce, fireşte, i-a atras şi multe critici. Steven Runciman chiar îşi începe una dintre lucrări cu: „a fost o dată”. Din lectura Căderii Constantinopolului cititorul înţelege foarte bine că lumea Bizanţului nu a fost pentru autor doar un domeniu de interes ştiinţific, ci mai ales o dragoste sinceră.

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/