Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, Romania noastra. Conversatii berlineze/ review de Daniel Cristea-Enache

Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, Romania noastra. Conversatii berlineze, Editura Muzeul National al Literaturii Romane, Bucuresti, 2009, 184 p.

 

Apetenta mea pentru cartile dialogale (in varianta lor scripturala) nu mai trebuie subliniata. Sunt doua clase, fiecare cu miza si stimulul ei intelectual. Cand cel care intreaba isi asuma un rol secund, pentru a pune in lumina si in valoare personalitatea celui intrebat, elementul de interes este din start precizat si orientat. Important e ce ne spune noul Goethe, nu ce-l chestioneaza succesorul lui Eckermann.

Curiozitatea multiplu directionata a acestuia din urma creeaza si intretine un mediu propice pentru destainuiri, confesiuni, fragmente biografice si arte poetice.

In celalalt format, avem mai degraba un binom partenerial: doi oameni de cultura al caror dialog – de la egal la egal – inseamna schimb de idei si duel de opinii. Cand exista o figura dominanta, o personalitate mai realizata si rotunjita profesional, statura ei nu este suficienta pentru a garanta excelenta propriilor interventii. As spune chiar ca rolul lui Virgil Nemoianu aflat in dialog cu Sorin Antohi este mai ingrat decat al celui care a initiat aceste conversatii berlineze, puse sub titlul „Romania noastra”. Antohi e un frecventator si un specialist al genului, forjat in intersectari anterioare cu Mihai Sora, Adrian Marino, Alexandru Zub si Moshe Idel, in timp ce Nemoianu a avut un dialog („in cyberspatiu”) devenit carte numai cu Robert Lazu.

Interesant este ca intre cei doi intelectuali angrenati in proiectul comun s-a purtat dupa Revolutie o lunga corespondenta, avand ca rezultat o arhiva epistolara consistenta; numai ca volumul de fata nu o fructifica, „tehnic”, pe aceasta, ci se datoreaza unei convorbiri orale, purtate la Berlin in iunie 2005. Daca Sorin Antohi n-ar fi precizat acest fapt, in lamuritorul sau Cuvant inainte, as fi pariat pe caracterul predeterminat si pre-scris al cartii. Departe de a prezenta alunecarile, digresiunile si incoerentele comunicarii „fata catre fata”, care fac farmecul oralitatii (mai spontana si mai putin structurata), „Romania noastra” pagineaza o discutie temeinica si aplicata, remarcabil condusa in reperele si extensiile ei. Probabil ca sub formula „am revazut si amendat textul astfel obtinut” se afla alte eforturi de reliefare si precizare analitica a temelor mari, cu ambitia acoperirii lor din interior. Iar din decalajul de patru ani inregistrat intre momentul discutiei si cel al editarii se poate scoate un avantaj pentru cititor. Acesta va vedea cate dintre previziunile celor doi autori asupra situatiei politice, economice si sociale romanesti s-au confirmat in acesti ani; si in ce masura date de diagnostic avansate la jumatatea lui 2005 raman valabile si azi – sau, dimpotriva, se vad depasite de realitatea istorica. Mai mult inca: daca deficientele si disfunctiile observate de ei raman aproximativ aceleasi, inainte de intrarea noastra in Uniunea Europeana si dupa acest moment indelung asteptat, rezulta ca ele nu sunt contextualizabile, ci structurale. Se explica mai putin prin periferizarea Romaniei pe harta europeana, efect al sferelor de influenta postbelice, si mai mult printr-o autosabotare ambalata in diferite justificari.

Ca sa incep cu putinele lucruri care nu-mi plac in aceasta carte pe cat de substantiala, pe atat de incitanta, sa observ inscrierea autorilor in trend-ul maximei exigente evaluative fata de noi insine. In genere, intelectualul roman opereaza cu doua masuri, pentru a lua distanta de plebea care face aidoma, dar cu termenii inversati. In timp ce rromanul caragialian, perpetuat in comunism si in postcomunism, isi considera tarisoara centrul lumii si victima predilecta a unei conspiratii mondiale, vituperand impotriva minoritatilor si a Occidentului pe care-l cunoaste precar, componentul intelligentsiei exalta tot ce e occidental si, pe harta tarii, tot ce e mai la Vest de vechiul Regat, rezervand zonei ramase calificative usturatoare. In aceasta viziune, la fel de simplificatoare, Bucurestii sunt un fel de centru al retardarii romanesti, din care emana, de-a lungul unei istorii evident mai complicate, energiile negative ale premodernitatii. In timp ce xenofobii grosieri lucreaza cu imaginea simbolica a Masonului, xenofilii subtiri fac un operator analitic din… Mitica. Pardon!

Daca Virgil Nemoianu ajunge, in acest registru binar de pozitivare/ negativare, la concluzia ca Unirea de la 1918 „a zguduit un pic prea tare lucrurile” in cele doua jumatati, admitand insa ca si in Vechiul Regat „existau o serie de lucruri bine asezate, o burghezie care era in curs de dezvoltare, o viata care avea dulceata ei” (p. 34), Sorin Antohi are prilejul cel mai bun de a-si regla ocaua evaluativa atunci cand ia in discutie „marea evadare”, adica fluxul migratoriu spre Vest devenit posibil dupa ianuarie 2002. Cand vizele nu au mai fost obligatorii, in anii din urma, s-a trecut intr-adevar de la exil la exod, milioane de romani avand experienta directa a strainatatii. Antohi apreciaza corect fenomenul: acesta „a corectat anumite patologii mai vechi si persistente ale raportarii Romaniei la Occident, potentate de izolare” (p. 61). Concluzia pe care o desprindem de aici e ca nu spiritul romanesc, infestat de virusul dambovitean, poarta responsabilitatea pentru defazarea noastra. Lucrurile stau pe dos: daca la sincronizare ne comportam atat de bine, inseamna ca defazarea a fost produsa si mentinuta de conditii speciale, constrangatoare, de izolare.

Apetitul sincronizator al ideologilor modernismului si postmodernismului (inclusiv al nationalistilor romani din interbelic, cuplati la o veritabila „internationala a nationalismelor”) se combina cu mimetismul omului obisnuit, orientat, iata, spre acelasi Occident iradiant. Dar, altminteri, cei doi conlocutori critica in numeroase randuri spiritul mimetic al Romanului si al Intelectualului generic; si facand-o, argumenteaza indirect pentru o autonomizare reala si o originalitate de esenta autohtona. Dar aceasta ii aduce alaturi de autohtonistii puristi (de „indigenisti”, cum ii numeste Virgil Nemoianu), ceea ce inchide cercul discutiei intr-un mod de-a dreptul vicios.

Romanul nu e nici mai rau, nici mai bun decat maghiarul si bulgarul din proximitate, sau decat francezul ori italianul din povestea aspirationala de succes. Exista, desigur, anumite tipare comportamentale, dar ele se ajusteaza de la sine, intr-un context devenit mai larg. In acest context anume (deschis, nu inchis) conationalii nostri castiga, fiindca sunt adaptabili, flexibili, acomodanti. Si, la polul opus, cand sunt izolati de restul lumii si inghesuiti unii-n altii, pierd individual si in proportie de masa.

Din pacate, intelectualul roman care ar trebui sa reflecteze asupra acestor procese, desfasurate chiar sub ochii lui, in cadrele unei experiente ce-i este accesibila aproape vizual, are o agenda proprie, liberala sau conservatoare, de political correctness sau de nationalism virulent, dupa care judeca elementele si structurile macrosociale. Nu-i de mirare ca acestea iau forma gandirii auto-limitate si orientate ideologic a „expertului” in probleme romanesti si europene. Ca sa exemplific, adeptul neconditionat al corectitudinii politice importate de peste Ocean va gasi peste tot numai romani oprimatori ai minoritatilor si religiosi intr-un mod obtuz. In schimb, propagatorul romanismului va sustine cu vehementa ca majoritatea e de fapt cea oprimata, ca bunele si frumoasele noastre traditii sunt pervertite, ca globalizarea ne va distruge specificul. Ambele pozitii interpretative, care selecteaza exclusiv ce le convine dintr-o realitate mult mai diversa si mai cuprinzatoare, pot fi reduse cu usurinta la absurdul lor teoretic. Daca majoritatea romaneasca este inevitabil si ireversibil opaca la farmecul aparte al minoritatilor etnice si sexuale, „specialistul”, pe cale de consecinta, va fi obligat sa se reprofileze. Ceea ce ii formeaza sistemul de valori si referinte nu poate fi implementat in Romania; a quoi bon quitter Bruxelles? Pe de alta parte, daca globalizarea va distruge un specific atat de tare precum il considera, pe cel romanesc, iubitorul fanatic de tara, deducem ca ea va distruge toate specificitatile lumii contemporane, compensand astfel marea noastra pierdere…

Mi-ar fi placut sa observ in aceasta carte de convorbiri pe tema vasta a raportului dintre „Romania noastra” si Europa „lor” o deconstruire a tuturor agendelor si cliseelor aflate in circulatie, fie ele ultraliberale sau extrem-conservatoare, de stanga comunista autohtona sau de stanga feminista americana, de dreapta anglo-saxona ori de dreapta damboviteana. Constatand „noua eterogenitate culturala si ideologica” din Romania ultimului deceniu, Sorin Antohi ar fi trebuit, cred, s-o si marcheze in analizele sale, sa o diferentieze pe subclase, categorii si chiar individualitati emblematice. Diagnosticarea ar fi fost atunci mai dificila, dar s-ar fi bazat pe o analiza mai fina a unei societati traversate prin campurile si punctele ei. La Nemoianu (exilat in anii ’70 in Statele Unite) pare mai firesc ca realitatea de aici sa fie privita printr-un ochean de dincolo de Atlantic, decupand conturul Romaniei, nu si configuratia ei interioara. La Antohi, insa, m-as fi asteptat ca aceasta realitate romaneasca sa fie descompusa in cat mai multe dintre realitatile ce o alcatuiesc.

Tot initiatorului acestor „conversatii berlineze” i se poate reprosa minimalizarea voita (dar neargumentata) a platformei rezistentei prin cultura, inainte de 1989. Subiectul il urmareste pe Sorin Antohi, dovada ca il introduce si in discutii pe diferite alte teme. Astfel, analizand „supusenia” Bisericii Ortodoxe fata de puterea seculara, Virgil Nemoianu distinge intre preotii care, luandu-si in serios credinta, treceau prin niste „lupte existentiale launtrice” si, respectiv, cei care intampinau comandamentele ideologice, tezele Partidului unic, cu zelul unor oameni din Sistem. Pe aceasta corecta disociere, cade intrebarea cu raspunsul deja dat din partea interlocutorului: „Nu seamana cu «povestea rezistentei prin cultura»? Imperativul de a face cultura inalta pereat mundus si imperativul de a te tine de adevarurile fundamentale ale misticii religiei tale cu orice pret seamana izbitor. Sigur, e mai nobil sa urmaresti idealurile mistico-morale ale religiei decat pe acelea hedonist-estetice ale culturii, dar exista o anumita omologie structurala.” (p. 84).

Exista, intr-adevar, dar nu se intelege de ce Sorin Antohi e obstinat in a conota negativ aceasta rezistenta. Mai intai, calificand ca „hedonist-estetice” idealurile culturii, ignora, pe langa structurile ideologice prezente in discursurile culturale occidentale si recuperabile din insesi operele literare, componenta etica tot mai pronuntata a unor carti (de proza, poezie si critica literara) aparute in Romania paranoiei ceausiste. In situatia fara iesire de atunci, valoarea estetica filtra si deghiza (intr-un mod, uneori, aproape transparent) adevaruri istorice si sociale neconvenabile politicii regimului. Iar receptarea critica si publica le recupera pe acestea activ si proiectiv, transformandu-le in niste bunuri comunitare.

De remarcat si rasturnarea sofistica din formularea „a face cultura inalta pereat mundus”. Cultura inalta se facea si se consuma, in dictatura, nu cu pretul dezastrului general, ci exact impotriva sensului acestuia, imprimat de autoritate. Practic, se circumscria si se apara o zona mai libera de comunism decat celelalte; un profesionalism cat mai putin indatorat lozincilor; o arta cat mai degajata de „baza” si „suprastructura” regimului. A sustine, ca Sorin Antohi, ca romanele obsedantului deceniu scrise de Marin Preda, Nicolae Breban (?), Constantin Toiu si Augustin Buzura conturau un portret al anilor ’50 „mai sarac, mai mincinos si mai pervers decat «fresca» realist-socialista” din maculatura ideologizata a perioadei anterioare nu este o simpla eroare de diagnostic, ci o aplicatie literalmente penibila a teoriei sale. O teorie care discrediteaza rezistenta prin cultura din anii comunismului, pentru a pune in loc…

Ce?

 

Pe langa provocarile tematice si problematice din „Romania noastra”, provocator imi pare chiar dialogul-confruntare dintre cei doi intelectuali, cu pozitii sensibil diferite in spectrul ideologic. Virgil Nemoianu e un conservator luminat si nostalgic, un solid ganditor al substantei pe care se depun (dar din care ar trebui sa creasca) formele culturale si sociale. In schimb, Sorin Antohi este un liberal cum scrie la cartea schimbarii, a reformelor, a saltului inainte facut de intreaga societate prin activarea motorului individualist.

Fiecare dintre conlocutori, dialogand cu celalalt, isi ajusteaza putin opiniile si argumentele, reglandu-si totodata propria platforma pre-definita de principii si valori. In locul unor conversatii autiste, in care se tot „vorbeste”, dar nu se impartaseste un set minimal de repere, avem aici doua perspective ce raman bine precizate, dar se dovedesc pe tot parcursul volumului complementare.

O aceeasi tema abordata din mai multe unghiuri isi sporeste volumul si isi multiplica semnificatiile. Castiga, altfel spus, in complexitate. Pe de alta parte, cand doi sau mai multi intelectuali ajung, pornind de la tema respectiva, la concluzii asemanatoare, la un numitor comun, cresc garantiile de obiectivitate. Ceea ce plictiseste teribil in comentariile ideologilor cu agenda (indiferent de culoarea ei) este previzibilitatea 100% a „solutionarii” celor mai variate si deconcertante subiecte. Daca vom cauta solutii oferite de Nemoianu si Antohi in aceasta carte ce etaleaza si analizeaza atatea carente ale spatiului si spiritului public romanesc, vom constata ca ele nu apar in numar egal cu al problemelor diagnosticate. Iar atunci cand apar, solutiile nu sunt deloc simple si miraculoase, ci la randul lor complicate, etajate, solicitand un intreg parcurs de realizare.

Practic, prezentul postcomunist, in care s-au redescoperit si reasimilat valorile occidentale, a oferit un timp mai degraba al actiunii individuale inscrise pe un arc larg de cerc, decat un ragaz al reflectiei calme si sistematice pe marginea celor mai bune optiuni comunitare. Iar acest vesel haos al anilor ’90, in care fostii comunisti fac o originala economie de piata, taranistii se adreseaza alegatorilor urbani, nu rurali, iar cel mai crunt (in sensul de inflexibil) primar-premier se zbate sa ofere abonamente gratuite pe RATB pensionarilor metropolitani, vine dupa patruzeci de ani de „modernizare” socialista care a tras tara, socio-economic, cu un secol inapoi. Sorin Antohi disociaza cu subtilitate intre modernizarea fortata, „leninist-fordista”, a economiei romanesti, prin industrializarea triumfalista a lui Dej si Ceausescu, si, respectiv, demodernizarea violenta a societatii noastre, care a regresat pana la stadii ale decivilizarii. Procesul poate fi urmarit si in spatiul limbajului, cu cat mai avantat, mai insufletit partinic, cu atat mai lipsit de aderenta la realitatea si realitatile inconjuratoare. Iar aberatia socialismului nostru de stat este una consistenta. Mai intai ca socialismul Republicii nu a fost real, un reflex sau un derivat al vointei majoritatii, ci a fost impus cu forta, prin reduplicarea modelului sovietic. Iar apoi, el nu a fost… social, nereflectand in nici un fel o diversitate a societatii, ci stricta ei tipizare.

De aici cred ca apar si glisajele in suprapunerea discursurilor intelectualilor de stanga: azi si ieri, in Est si in Vest. Socialistul occidental avea si are un plus de compasiune si asistenta pentru categoriile defavorizate de politicile liberale. Socialistul rasaritean trebuia sa aiba un prinos de recunostinta si obedienta pentru clasa „conducatoare” a proletariatului, in fapt pentru dictatorul local ce actiona dupa bunul lui plac, in numele ei. Socialismul vestic il vad ca pe un surplus al democratiei stabile si prospere, un castig, un bonus istoric al ei. Socialismul estic va ramane in arhive prin varianta lui grotesca, ilustrata si furnizata de oficialitate: aceea de contrafacere grosolana a stangii umaniste, prin „etica si echitatea socialista” din intregul lagar. El n-a venit, la noi, in urma libertatilor democratice, ci s-a instalat in locul lor. In Occident, liberalismul si socialismul se presupun reciproc si se completeaza, intr-o durata suficienta de lunga pentru a se fi ajuns la diversificare si armonizare sociala. In sfera de influenta sovietica, socialismul a insemnat lichidarea liberalismului, iar revenirea acestuia din urma a fost posibila abia dupa destramarea U.R.S.S.

Aceasta insemna, vai!, Stanga confiscata si rastalmacita inainte de 1989. Ce inseamna ea astazi, pentru intelectualii mai tineri care au avut sansa de a calatori si a face studii in strainatate? Dupa o pagina de o acuitate remarcabila, Sorin Antohi ofera fisa de diagnostic: „as vrea sa revenim la domeniul nevralgic: cel al orientarilor majore de natura doctrinara, ideologica, filozofico-politica. In domeniul analizelor politice, de la studiul sistemelor si practicilor electorale la statistica, de la alte tipuri de analiza cantitativa la studii de risc pe piata financiara, treptat, au aparut specialisti. Aceste discipline fiind destul de bine structurate, codificate, cuantificate, se pot invata intr-un timp relativ scurt, chiar ca autodidact. Cei care aveau capacitatea si disciplina de a invata un limbaj de specialitate, oricare ar fi fost el, au mai invatat unul. Dar continuam sa stam rau in sfera marilor decupaje abstracte, marilor forme mentale, marilor idei si paradigme care ar trebui sa organizeze reflectia si practica sociala, precum si sa ajunga pana in adancul ocupatiilor concrete. Aici domneste confuzia cea mai adanca. Statistic, foarte multi romani au ajuns sa studieze in universitati americane, acolo, tot statistic vorbind, au fost expusi mai ales la o anumita cultura academica de stanga. Cand au incercat sa se defineasca si sa se afirme in competitia cu generatiile anterioare din Romania, numerosi tineri au folosit drept vehicul de ascensiune sociala forme tot mai rigide ale stangii americane, mergand pana la forme radicale de corectitudine politica. Fara indoiala, era nevoie sa ne diversificam, sa ne individualizam si sa introducem la noi pluralismul ideologic, metafizic, estetic, politic din societatile avansate. Sunt cu totul pentru. Problema este ca noi am importat, mi se pare, mai ales versiuni radicale. Romania este un teritoriu periferic in care se infrunta versiunile radicale pana la caricatura ale unor idei si ideologii care in contextul lor natural de existenta, chiar cand devin rigide, sunt parca mai putin pernicioase. Extrase din context, transformate in chestiuni de principiu plutind la o mare distanta de procesele reale din societatea romaneasca, toate aceste idei sunt o frana in calea democratizarii, nu un motor al ei.” (pp. 139-141). Recunoasteti peisajul?

Situatia de pe Dambovita, a corectilor politic care n-au calcat o data intr-o comunitate de tigani si al caror interes pentru categoriile defavorizate e mai mult lucrativ decat compasiv, ii ridicase oricum mingea la plasa conservatorului Nemoianu. Acesta inscrie caricatura (post)modernizarii autohtone in spatiul unei comparatii strivitoare cu modelul occidental si nord-american. Raportarea comparativa e in spatiu, dar si in timp: „O serie intreaga dintre lucrurile noi care sunt pe cale de introducere in Romania, inclusiv feminismul, protectia homosexualilor s.a.m.d. au aparut in Europa Occidentala si in America de Nord cam prin 1980-1985. De ce n-au aparut ele in 1945? Foarte simplu. Pentru ca, in momentul respectiv, Europa Occidentala, chiar si America, erau ocupate sa se reconstruiasca economic si social dupa dezastrul razboiului, dupa dezastrul dictaturilor etc. N-aveau timp de lucruri de felul acesta, de tot felul de fasoane. In momentul in care au ajuns la un nivel de afluenta, de soliditate, de surplus de proteine, au avut timp sa se ocupe si de lucruri mai subtile. Ei bine, in Romania vad petrecandu-se lucrul exact invers. In loc sa puna accentul pe o dezvoltare economica solida, pe o reconstruire a fundamentelor institutionale si de structurare ale societatii, optiunile sunt exact pe ultima faza, cea pe care occidentalii europeni, mult mai intelepti, au asteptat 40 de ani buni pana cand au inceput sa o abordeze. Nu ma lansez acum in judecati etico-sociale. Spun numai ca e vorba de prioritati. Vorba marxistului: baza preceda suprastructura.” (p. 111). De remarcat si finalul ludic al interventiei, care preia exact marxismul revizitat si actualizat in universitatile americane…

Cei doi intelectuali de calibru se simt, evident, bine in aceste convorbiri berlineze despre tara lor si a noastra, ca si despre oportunitatile ei, atatea cate sunt. Dar bine nu inseamna comod. Ambii analisti sunt permanent in priza unui dialog care nu vehiculeaza clisee, ci incearca, dimpotriva, sa le demonteze, creand culoare teoretice noi si cautand resorturi pentru o veritabila initiativa romaneasca. Nu se spun vorbe goale in aceasta carte de o mare densitate; si nu se patineaza deloc pe suprafata exterioara, comoda jurnalistic, a Romanismului exceptional in bine sau in rau.

La derapajele si carentele nationale, solutiile aplicabile pot fi autohtone, dar si straine: verificate, adica, in imprejurari anterioare de comunitati si tari aflate atunci in conditii similare. Prin Romania noastra, formula generoasa si cartea in sine care incearca sa o circumscrie, nu se exclud optiunile si rezolvarile lor: ale acelor societati mai avansate spre care tindem ciclic. Sorin Antohi trece in revista modernizarile succesive ale Principatelor si, apoi, ale Romaniei devenita Mare, aproape sincronizata cu Occidentul inainte de al doilea razboi mondial. Agentii modernizarii au fost, initial, fanariotii (1730-1780), ulterior rusii (dupa 1828), apoi (desi Antohi nu-l mentioneaza) un neamt care s-a numit Carol I; in fine, cu o trista ironie, sovieticii despre care discutam anterior. Prin urmare, elementele si paradigmele racordarii noastre la modernitate sunt preponderent „exogene” – ceea ce si conservatorismul lui Nemoianu, si liberalismul „prin noi insine” al lui Antohi, si cititorul insusi, indiferent de convingerile lui, constata si accepta.

Date fiind asemenea episoade si secvente istorice de modernizare cu forta, dinspre afara spre interior si de sus in jos, pe calea ocupatiei, a autoritarismului sau baremi a autoritatii (iar nu a Cetateanului tot mai liber si mai responsabil), traseul poticnit al Romaniei si reactiile amestecate, impure, ale autohtonistilor rezistenti, devin explicabile. Referitor la modernizarea Romaniei, ne putem intreba: „Care modernizare?”, sau: „Ce fel de modernizare?”. Insa nici apelul la Traditia noastra nu ne va scoate din impas. Care traditie? Care dintre traditii? Cea grecizanta, cea slavona, cea francofila, cea jdanovista sau cea globalista, in curs de constituire? Va trebui, odata si-odata, sa acceptam acest adevar pentru mine dureros: ca, asa cum bonjuristii au studiat la Paris, junimistii la Viena si Berlin, proletcultistii la Moscova si stangistii de azi, la varii universitati americane, Traditia noastra cu majuscula se formeaza si se muleaza dupa modelul extern in a carui orbita intram pentru o anumita perioada.

Sentimentul ca totul se reia de la zero, ca institutiile trebuie reconstruite si spatiul nostru public, reconfigurat si restructurat, este dat nu numai de inconstanta, de faimoasa superficialitate romaneasca, ci si de orientarile succesive, in afara oricarui organicism, spre diferite culturi-magnet cu care ne identificam pana la atrofierea simtului critic. O observatie patrunzatoare a lui Sorin Antohi e ca valurile de romani care muncesc in ultimii ani in Italia si Spania pot corecta mimetismul galic, mutandu-ne din fantasma aspiratiei francofone in realitatea asemanarilor cu meridionalii: „E interesant cum se corecteaza astfel si o eroare istorica: in zorii modernizarii sale, Romania a optat pentru Franta, pentru ca Parisul si cultura franceza aveau o forta de iradiere colosala, iar Franta avea un rol geopolitic decisiv la gurile Dunarii. Dar noi, de fapt, temperamental si lingvistic, societal si comunitar, suntem mai apropiati de italieni. Asadar, dupa un ciclu de 150 de ani de la «descoperirea Occidentului», s-ar parea ca va avea castig de cauza primul Ion Heliade-Radulescu. (…) Vad asta acum si in limba: se inmultesc italienismele. Iar cultura populara include tot mai multe influente italiene, de la muzica si moda la bucatarie. Se poate spune ca asistam la o relatinizare tardiva – si spontana” (p. 63). Sa mai acceptam (vorba lui Antohi: „statistic”) ca, asa cum noi ne simtim bine in cizma italica, turcii si arabii se simt destul de bine la Bucuresti. Cu toate aceste linii de culoare, tabloul romanesc capata o dimensiune globalista, pastrand insa si un specific sudic-oriental de care n-ar trebui sa ne rusinam.

O carte substantiala si pasionanta, aceasta „Romania noastra”, ce se incheie exact in punctul din care ne-am putea pune pe treaba.

Sursa: http://revistacultura.ro