Vladimir Tismaneanu & Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului

Vladimir Tismaneanu & Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului, Editura Humanitas, 2008, 464 pagini

 

 

 

Leonte Rautu este un subiect atat de bun incat pare neverosimil ca abia in 2008 se publica prima carte nonfiction pe acest subiect.

In schimb, Vladimir Tismaneanu e un autor logic al acestei carti– solida istorie politica a PCR Stalinism pentru eternitate era cea mai buna recomandare.

 

 

In chip cat se poate de nimerit, Vladimir Tismaneanu si asociatul lui, Cristian Vasile, au inclus in carte o ampla sectiune antologica Leonte Rautu: interventii, expuneri, informari. Este aici, as indrazni sa spun, principalul centru de interes al volumului: daca legenda (caracterul intermediat al) lui Rautu razbatuse in mai multe zeci de pagini fictionale si nefictionale, caracterul lui nemediat de „autor” era mult mai putin cunoscut publicului larg caruia i se adreseaza Tismaneanu & Vasile.

 

Din pacate, cele 26 de documente privindu-l pe Rautu nu au anexate prea multe explicatii sau interventii ale editorilor (cu exceptia unor utile dar insuficiente note de subsol). Editorii nu au gasit de cuviinta sa includa un argument al selectiei (antologia nefiind exhaustiva) si o bibliografie cat de cat completa. Cateva glose contextualizante ar fi fost necesare. Apoi, lista documentelor nu are un desfasurator in cadrul sumarului: spre deosebire de dialogul de 70 de pagini dintre Tismaneanu si Vasile (37 de intertitluri specificate in sumar) sau de dialogul de 20 de pagini intre Mihai Sora, Tismaneanu si Vasile (11 intertitluri, toate detaliate in sumar), lista de documente (aproape 300 de pagini) beneficiaza in sumar de o unica intrare: „Documente”.

 

Fie si asa, reproduse intr-o stare la a carei genuinitate editorii n-au prea atentat, documentele au meritul de a-l arata pe Rautu la lucru: un ideolog serios si dur, care interfateaza in campul cultural linia partidului. Cum linia partidului nu este rectilinie si uniforma, nici pozitia lui Rautu nu este omogena diacronic: in ’48 este un ultras stalinist si moscovit, in ’62 pledeaza pentru un revizionism prudent si pentru o autohtonizare/ desovietizare a campului stiintific si cultural, in numele unei specificitati intraductibile.

Sunt mai multe pasaje antologice. Reproduc doar doua.

Unul priveste valorificarea mosteniri culturale: „Noi cunoastem mostenirea pe care am capatat-o in domeniul ideologiei. Este o mostenire cu un caracter extrem de contradictoriu. Alaturi de o parte pretioasa, valoroasa in literatura, in gandirea filozofica, istorie, am mostenit si un balast urias si acesta nu se afla in biblioteci, in muzee, ci se afla in mintile oamenilor.” (p. 352).

Altul priveste rolul propagandei: „Societatea socialista nu poate fi decat rodul activitatii constiente a maselor. Noua, lucratorilor pe taramul ideologic, ne revine un rol exceptional de important in pregatirea acestor mase de oameni ai muncii in vederea realizarii sarcinilor istorice, in inarmarea lor cu cunostinte necesare realizarii sarcinilor concrete. Se spune, cateodata in gluma, ca propaganda nu poate asigura, cel putin in mod nemijlocit, sporirea productiei de porumb sau sporirea productiei de lapte. Intrun mod direct e asa. Oricat de multa propaganda am face pe langa o vaca, ea nu ar da mai mult lapte.” (p. 385).

 

Trecand la contributia originala a lui Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile la biografia lui Leonte Rautu, primul lucru care se obseva e ca aceasta contributie nu prea este originala. Volumul canibalizeaza, intr-o prima secventa, „textul (revazut si adaugit) al eseului … transmis in doua emisiuni la Radio Europa Libera la mijlocul anilor 1989”, „Perfectul acrobat: Leonte Rautu si mastile stalinismului romanesc”. Desi „revazut si adaugit”, eseul (meritoriu in anii 80) izbeste acum prin caracterul lui juvenil, dezordonat si divagant. In plus, pretinsa revizie a textului nu a indepartat contrazicerile din cadrul aceluiasi paragraf ( „Suficient de rafinat pentru a degusta o poezie de Ion Barbu, el a asteptat interventia lui Miron Constantinescu pentru a tolera supravietuirea spirituala a autorului «Jocului secund».” vs. „Poezia ermetica sau experimentele suprarealiste l-au socat si l-a intimidat intotdeauna.”: amandoua citatele sunt culese de la p. 33). Raman si afirmatii a caror ratiune a ramas la nivelul anilor 80, acum ele aparand pur si simplu ca ilare: „Rautu nu a putut niciodata suporta demnitatea si verticalitatea, si tocmai din acest motiv nu a ezitat sa loveasca in oameni ca Eugen Jebeleanu, (…), Miron Radu Paraschivescu.”

 

 

O a doua secventa a volumului, semnata la dublu (Tismaneanu/ Vasile), poarta titlul „Un Jdanov roman: Leonte Rautu, arhitectul Sectiei de Propaganda” si nu se ridica mult peste nivelul (revazut) al conferintei radio din anii 80. Surprinde perspectiva prea anecdotica si defocalizata. Cuplul Tismaneanu/ Vasile manifesta o mare predilectie pentru metaforele debutonate si o mare disponibilitate fata de contaminarea, in regim stilistic, cu limbajul demascator al anilor 50 (vezi si usurinta cu care folosesc superlativele sau paralelismele cu vocabularul teologic: „mastile raului”, „Nicolae Moraru, impostura suprema”, „Leonte Rautu a fost un posedat cinic, un supravietuitor demonic, un acrobat perfect al unei ideologii nihiliste.” – subl. mele, M. I.). O astfel de percutanta strict verbala ascunde lipsa de subtilitate a analizei: sa transformi un birocrat in diavol e calea cea mai simpla de a te eschiva de la o perpectiva rece, stiintifica. Tismaneanu/ Vasile joaca de fapt mult prea aproape de categoria resentimentara Mihai Ungheanu (din Holocaustul culturii romane): cu exceptia fleacului ca Ungheanu era protocronist si oarecum antisemit (prin unilateralitatea montajului conspirationist), pe cand Tismaneanu este, se pare, pedelist, corespondentele sunt numeroase.

 

Pe de alta parte, cuplul Tismaneanu/ Vasile arata prea putin interes pentru teorie. Teoria apare, in cel mai pur stil Tismaneanu, strict ca incidenta bibliografica neprelucrata: „problema x, despre care a scris y (de preferinta: prietenul meu y)”, si urmeaza o anecdota sau o amintire de familie (fara indoiala utile, dar nu suficiente in starea lor genuina, nestructurata). „Asemenea stapanilor celui de-al III-lea Reich despre care a scris candva Joachim Fest, nici magnatii stalinisti (din URSS ori din „democratiile populare”) nu au biografii spectaculoase.” (p. 39): cat de mult adora Tismaneanu un astfel de inceput scolaresc, de etalare a unor referinte fara nici o consecinta ulterioara!

 

 

Primele doua secvente ale cartii sunt totusi briliante in comparatie cu interviul pe care Tismneanu i-l acorda, in calitate de sursa, lui Cristian Vasile. Aici incontinenta verbala neredactata a lui Tismaneanu isi tranteste replicile ca un informator needucat. La intrebarea lui Cristian Vasile („Exista mai multe descrieri ale lui Leonte Rautu, i s-a spus dictatorul culturii romane, Malvolio, groparul culturii etc. Ti se par acoperitoare definitiile/ sintagmele acestea? Il descriu in buna masura, sau mai trebuie aduse si unele nuante?”), Tismaneanu raspunde: „In primul rand, as pleca de la o formula pe care i-o datorez lui Mircea Mihaies, care cred ca a publicat mai de mult o serie de asemenea portrete in revista «Orizont». El vorbea acolo despre galeria monstrilor pe care am creat-o prin descrierea acestor personagii ce si-au pus amprenta asupra istoriei politice a comunismului romanesc. Despre astfel de personaje pomeneste recent si Florin Constantiniu in cartea sa de memorii, care este intitulata De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu, citind titlul, am putea spune, reluand o faimoasa formula a lui Marx din 18 Brumar al lui Louis Bonaparte, «prima data tragedie, o doua oara farsa», pentru ca intr-adevar distanta este de la tragedie la farsa si chiar din punctul de vedere al amplitudinii faptului anticultural, al intensitatii si al fanatismului formula pe care o propun pare corecta. In plus, Leonte Rautu si Iosif Chisinevschi erau niste fanatici, niste true believers, in timp ce ceilalti – Mircea Musat, Ion Ardeleanu, Gheorghe Ionita si Ioan Scurtu – au fost niste oportunisti ideologici. Ultimul, domnul Scurtu, parea cel mai rafinat, dar a revenit recent cu o nemasurata violenta de limbaj, inclusiv impotriva mea si a Raportului final.” (pp. 60-61).

 

 

Incercati sa puneti delirul asociativ de mai sus intr-o schema logica: eu unul am dat gres. Razbate doar obsesia lui Tismaneanu cu privire la Raport: Raportul e de fapt adevaratul subiect. Iata de pilda lunga justificare de la pp. 77-78 fata de Florin Constantiniu, care l-a „acuzat pe nedrept” ca in Raport si-a tradat tatal precum Pavlik Morozov: „cred ca Florin Constantiniu nici nu citise Raportul final atunci cand ma invinuia ca am savarsit un gest «monstruos» cand l-as fi «osandit» pe Leonte Tismaneanu, condamnandu-mi tatal in mod inutil, numai din considerente de pura publicitate si de falsa obiectivitate.”, scrie Vladimir Tismaneanu, amintind ca Pavel Campeanu fusese primul care „a pus numele lui Leonte Tismaneanu tatal meu, pe o lista. (…) Probabil, in conceptia domnului Constantiniu, ar fi trebuit sa ignor literatura de specialitate din pietate filiala”. Vladimir Tismaneanu mistifica aici cu un talent care nu-i vine probabil de la Maryland. In primul rand, comparatia Vladimir-Pavlik nu ii apartine lui Florin Constantiniu, care doar a preluat-o, ci lui Cristian Tudor Popescu („Un Pavlik al timpului nostru”, Gandul, 18 decembrie 2006: http://www.gandul.info/actual/pavlik-timpului-nostru.html?3927;274916). Iar Cristian Tudor Popescu se baza pe declaratiile lui Vladimir Tismaneanu insusi: „Tocmai ca sa pun capat oricaror speculatii privind dorinta mea de a acoperi nume din propria mea biografie de familie am coborat stacheta atat de jos la nivelul nomenclaturii si numirea membrilor ei, incat am ajuns la nivelul directorilor adjuncti ai editurilor politice. Am numit cinci sau sase directori ai editurilor de-a lungul regimului, printre care apare si numele tatalui meu.“ (Cotidianul, sambata, 16 Decembrie 2006).

 

 

 

 

 

In mod evident, volumul nu a fost redactat. Altfel nu se explica numeroasele erori de informare sau de corelare. Articolul lui Nicolae Dragos despre romanul Cunoastere de noapte al lui Ivasiuc este atribuit Romaniei literare, la pag. 34, si ziarului Scanteia, la pag. 116. Articolul din ’63 al lui Liviu Rusu de reabilitare a lui Maiorescu, despre care orice student mediocru stie ca a aparut in Viata romaneasca, in viziunea lui Tismaneanu a aparut „cred ca in Contemporanul” (p. 112). „Ion Gheorghe (…) debuteaza tot asa, prin 1961-1962.” (p. 119), isi „aminteste” Tismaneanu, gresind cu 4-5 ani (debutul lui Gheorghe e din ’57). E imprudent ca, dupa ce il citezi pe Ivasiuc apropo de Rautu („fata lui se asemana cu a unei mari pisici somnoroase, bine hranite, care nu vaneaza din foame sau din datorie, ci din vechi deprinderi devenite lux.”, p. 49), sa spui nonsalant ca „Rautu avea un comportament de felina aflata mereu la panda” (p. 130).

Sa nu mai amintesc de formulari agramate de tipul „Dumitrescu era atunci acuzat ca a colaborat la reviste fasciste in perioada 1941-1942, care insa a fost unul dintre foarte putinii intelectuali si poeti autentici care erau de orientare marxizanta, de orientare de stanga.” (p. 116). Cat despre cuvantul „trialog”, folosit de Tismaneanu la p. 134, imi amintesc cum profesorul Hristea radea de semidoctii care credeau ca „dialog” inseamna „conversatie in doi”.

 

Sursa: http://revistacultura.ro