Zanzibar – John Brunner

La inceputul secolului 20, un studiu afirma ca intreaga populatie a lumii ar incapea pe insula Wight, daca ar sta in picioare,umar langa umar. Pe baza acestui calcul, John Brunner, care estima ca in anul 2010 (ce coincidenta) populatia va creste la 7 miliarde, aceasta nu ar mai incapea pe insula Wight, ci pe insula Zanzibar. De aici se trage titlul ciudat, inselator al romanului de fata (personal nu stiam asta inainte de a citi romanul, asa ca tot asteptam sa ajunga personajele pe insula Zanzibar).

Dupa cum se poate ghici, tema principala este suprapopularea. Brunner ne prezinta in mod magistral o lume distopica, o lume dominata de nepasare, de satisfacerea exclusiva a nevoilor imediate, o lume in care simti pe propria piele apasarea fiintelor din jurul tau (spre exemplu toti cetatenii,cu exceptia celor foarte bogati, sunt nevoiti sa imparta un apartament micut cu un necunoscut, din lipsa de spatiu). Insa asta ar fi doar o viziune minimalista asupra tematicii. Romanul abunda in metafore, in subtilitati, in idei terifiante prin logica lor (unele deja s-au adeverit in cei peste 40 de ani de la publicare, cum ar fi aparitia teroristilor care, adusi in pragul nebuniei de catre sistem, isi leaga 10 kg de explozibil pe piept si intra cu ei intr-o cladire publica), este o fresca extrem de detaliata a unei lumi viitoare spre care ne indreptam, destul de vertiginos as zice. Se vede pe tot parcursul cartii faptul ca este un sociolog innascut, cu o viziune extrem de pertinenta asupra directiilor catre care ne poarta tendintele sociale actuale.

Actiunea nu este extrem de elaborata, si pare doar un pretext pentru autor in prezentarea viziunii sale distopice asupra viitorului. Sau poate aceasta viziune este atat de puternica, atat de superb construita si desfasurata in fata cititorului, incat eclipseaza intregul roman. Un lucru e sigur, dupa terminarea lecturii veti ramane cu gustul amar al intelegerii ca, macar partial, lumea imaginata de John Brunner in 1968 este aici.

Protagonistii principali ai actiunii sunt doi colegi de apartament, care de fapt nu se cunosc aproape deloc, desi ocazional isi impart si iubita, nu doar apartamentul. Norman Niblock House este un afram (afro-american) care se foloseste de culoarea pielii sale (intr-adevar, este vorba despre reculul rasismului la care asistam azi, prevazut acum 4 decenii) pentru a avansa rapid in rang in cadrul companiei General Technics, multinationala suprema, singura companie care conteaza si cu puterea financiara de a cumpara un mic stat african, dupa cum ne spune autorul. Colegul sau, Donald Hogan este un diletant, un spion recrutat de guvern pentru capacitatile sale analitice, pentru talentul sau de a observa tipare, trenduri in blocuri de date aparent intamplatoare. Actiunea se petrece in general in Statele Unite ale Americii, dar si in statul Yakatang, un fel de antiteza a intregii lumi, un stat utopic, unde nu exista crime, si nici macar nu exista un cuvant in limba locala pentru “furie”, cel mai apropiat termen avand sensul de “nebunie”.

Descoperirea care zdruncina lumea vine tocmai din acest stat idilic, unde un renumit biolog si genetician, Dr. Sugaigutung, a inventat o modalitate prin care doi parinti cu un genotip plin de defecte pot avea un copil imaculat din punct de vedere genetic. In intelegerea implicatiilor acestei descoperiri, trebuie avut in vedere faptul ca, datorita suprapopularii de care vorbeam, este in vigoare legea eugenica: nu pot avea copii decat cei care au un fenotip “curat”. Insa aceste implicatii profunde, care ar putea duce la o alta explozie demografica, sunt trecute cu vederea de americanul de rand, care este macinat de alte intrebari, mult mai pragmatice: “Cum punem mana pe tehnologia asta?”, si mai ales, atat de tipic, “De ce n-am inventat noi asta?!”. De aici lucrurile evolueaza din ce in ce mai rapid, personajele sunt angrenate in lucruri situate mult peste capacitatea lor de intelegere, insa repet, povestea este eclipsata de analiza constanta, disecarea defectelor societatii si implicatiilor acestora.

Poate cel mai interesant personaj si, dupa mine, unul dintre cele mai memorabile si puternice personaje ale literaturii SF, este Chad. C. Mulligan. Chad este un sociolog stralucit, un geniu care a avut ghinionul sa se nasca intr-o lume in care nu se da doi bani pe un asemenea talent, o oaza de inteligenta sclipitoare intr-un ocean de nepasare care uneori tinde spre stupiditate. Condamnat sa fie citit (mai mult din automatism, pentru ca asa e la moda), dar nu si inteles si constientizand faptul ca nu va putea niciodata sa isi puna cititorii pe ganduri prin textele sale extrem de critice, trece printr-o intreaga paleta de stari emotionale: uneori este cuprins de pesimism si se refugiaza in alcool, alteori se avanta cu optimism intr-o noua incercare de a schimba lumea.

Initial nu il cunoastem decat prin prisma unor texte de analiza sociologica (si despre ce analiza e vorba!), texte inserate printre capitolele narative (de fapt intregul roman este un colaj de texte din cele mai diverse domenii pe care vi le puteti inchipui, autorul creionand universul sau dintr-o sumedenie de perspective). Aceste texte, desi greoaie prin limbajul complex, abunda in idei interesante, si nu de putine ori le-am gasit atat de incitante, incat le-am recitit de 3-4 ori, gasind de fiecare data idei noi. Redau un citat dintr-o astfel de lucrare, care desi este lung, mi se pare edificator pentru acest personaj, reliefand totodata furia cu care autorul isi prezinta ideile (este vorba de consecintele pierderii simtului proprietatii si al intimitatii):

“In concluzie, de la nastere pana la moarte, viata noastra seamana cu evolutia unui dansator pe sarma. [...] Si daca te prabusesti, iata ce-ti vor face: te vor scoate din spatiul tau cu care te-ai obisnuit – nu-ti place foarte mult, dar cel putin te-ai acomodat cu el – si te vor arunca undeva unde n-ai mai fost niciodata. Vei fi, in primul rand, deposedat de teritoriul personal; [...] Si vei sfarsi prin a-ti inventa o limba proprie, pentru ca nu mai ai la indemana nicio alta posibilitate de a te izola; si vei manji peretii cu propriile tale excremente, pentru ca nimic nu iti mai apartine, cu exceptia produselor propriului tau trup; iar ei te vor declara un caz incurabil si-ti vor stabili tratamentul de care ai nevoie. Sa nu-ti spui ca asa ceva nu ti se poate intampla tocmai tie.”

Cu mare bucurie descoperim ca Mulligan, dintr-un simplu mod de expunere directa, in afara naratiunii, a ideilor, devine personaj principal, in a doua jumatate a cartii. Aduce multa savoare actiunii, prin stilul sau transant, si amuzant totodata. E clar ca e personajul de care se foloseste John Brunner ca sa isi exprime in modul cel mai direct ideile personale, asa ca tare sunt curios daca nu cumva autorul a avut studii in sociologie sau psihologie (nu am gasit ceva referitor la asta). Este genul de personaj (si cred ca se aplica si autorului descrierea asta) care tine atat de mult la parerile sale, incat este in stare sa ii raspunda in public unui om care are numai cuvinte de lauda despre el in mod cinic, facandu-l cu ou si otet si aratandu-si pe fata dispretul pe care i-l poarta (de fapt, o astfel de scena chiar exista in roman).

Ar mai fi multe, foarte multe de spus despre acest roman, insa va las placerea sa il descoperiti personal. Joe Haldeman afirma: “A venit timpul ca o noua generatie sa citeasca Zanzibar”. Intr-adevar, este o carte pe care fiecare generatie ar trebui sa o savureze, dar mai ales sa invete ceva din ea. Inchei cu un nou citat, in loc de concluzie, deoarece cartea vorbeste despre sine mult mai bine decat as putea eu sa o fac. Citatul ii apartine evident aceluiasi Chad C. Mulligan, si exprima foarte bine amestecul de ironie, sarcasm, dar si umor prezent pe intreg parcursul cartii. Este vorba de o definitie a lui Shalmaneser, un supercomputer dezvoltat de GT:

“Acel produs hardware cu adevarat rece din turnul GT. [...] Se mai spune despre el ca ar fi la fel de inteligent cat o mie dintre noi stransi laolalta, ceea ce nici nu e mare lucru, pentru ca abia atunci cand pui o mie la un loc iti dai seama cat de prosteste ne putem purta.”

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/