Zugravul de caldarâmuri

 Nu departe de piaţa din faţa primăriei din Bonn, unde negustorii strigă ca smintiţii, doar, doar, or mai prinde câţiva clienţi, să nu rămână cu sparanghelul nevândut şi să fie nevoiţi să-l arunce la gunoi a doua zi, pe strada principală de promenadă chemările acestea răzbat vătuite. E un tărâm în care sunetele se aud miraculos în surdină. Se petrece cam la fel ca atunci când un trompetist pune un dispozitiv la pâlnia de ieşire a cântului şi acesta se îndulceşte, are moliciuni de catifea şi chiar capătă lascivităţi viscerale. În mijlocul uliţei mari se profilează un istm policrom. Caldarâmul e acoperit cu fresce viu colorate. Registre mari, imagini care spun poveşti despre oameni de demult. Un fel de saga ce aminteşte de secvenţele universalizate din existenţa unui personaj mitic, Tarzan, omul junglei. Pe caldarâm, din linie şi culoare, prind chip vegetaţii luxuriante, zugrăvite cu elemente naturaliste, hiperrealiste. Cromatica plăsmuirilor e aprinsă, dar nu agresivă, dimpotrivă cu tonuri molatice. Tehnica de realizare te duce cu gândul la graffiti, cel întins ca o iederă pe ziduri şi garduri, dar se înrudeşte şi cu pictura de gang, ce se exhibă nonşalant în ofertele pictorilor ambulanţi din multe oraşe ale lumii. Creatorul acestor fresce de caldarâm glisează cu graţie între kitsch şi arta adevărată. Graniţa dintre cele două teritorii este subţire.
Autorul este el însuşi un personaj pitoresc şi greu de pus într-un raft al tipurilor umane. Îmbrăcat sărăcăcios, în haine uşor lustruite; veşmintele unui om obişnuit să se culce îmbrăcat şi pe unde apucă, cu părul cânepiu, încâlcit şi ochii aproape stinşi în orbite, insul acesta pare un aed de pe timpuri. Dă impresia abstragerii din contingent. Lucrează păzit de un câine lăţos, uriaş, dar blând ca un miel. Pe o bucată de hârtie stă scrisă povestea lui tristă. După ce şi-a pierdut vederea, s-a apucat să deseneze şi coloreze. O face, cred, nu atât ca să-şi câştiga pâinea, să impresioneze trecătorii şi să smulgă bănuţul trebuitor traiului de zi cu zi pentru el şi câinele lui credincios, ci mai degrabă pentru a dobândi sensul unei existenţe ce intrase pe un drum înfundat. Toată istoria acestei traume e scrisă cu o umilinţă întâlnită azi doar pe la monahii trăitori prin creierii munţilor. În încheierea acestor rânduri ale smereniei e exprimată, în aceeaşi notă, recunoştinţa curată ce-o aduce semnatarul celui care, milostiv, se va îndura şi va lăsa pe blid o monedă de 10 feningi, adică o nimica toată, o firimitură. Unde e, te întrebi fără să te fi gândit mai-nainte, privirea ciudoasă a cerşetorului, care, nemulţumit de cât i-ai oferit, te şi afuriseşte cu o vorbă amarnică.
Zugravul de caldarâmuri nu are cum şti cât primeşte, dar nici nu pare interesat. Îşi vede netulburat de îndeletnicirea de împodobitor al străzii. Câinele lui, aşijderea. Din când, în când, câte cineva, cum procedăm şi noi, eu şi Adriana Coşoveanu, se opreşte din mers şi citeşte cele scrise parcă cu un plumb chimic şi apoi aruncă câteva fise ce se duc nu ca într-o cutie a milei, ci într-un suflet de om. Privirile umblă peste zugrăvelile de pe caldarâm, ieşind la lumina ochilor ca o coraliană alcătuire din limpezile şi caldele ape ale unui ocean sudic, dar, totodată, se opresc mai stăruitor asupra plăsmuitorului acestora, cercând să prindă firul poveştii lui de povestit şi altora. Simţi că ceva te-a tulburat. Parcă ţi-ai pierdut puţin chiar din liniştea de mai devreme şi din obişnuita siguranţă de sine. Începi să-ţi pui întrebări, să te gândeşti la ce se va petrece mai departe cu acest semen al tău, unde va înnopta, ce va cina? Dar nu durează, din păcate, prea mult. Zefirul cel foşnitor te îndepărtează repede în cu totul altă parte. Aproape ai uitat ce te-a mişcat cu puţin înainte. Lucrurile intră, vrei, nu vrei, în albia lor firească. Primăvara-vara, ce flanează pe străzile Bonnului, te cuprinde iar cu vraja ei irezistibilă. Trăieşti ca sub un dicteu magic.