Daniel Banulescu, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor

 

Daniel Banulescu, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor, Editura Cartea Romaneasca, 2008, 574 pagini

 

De ce-o fi mocait Daniel Banulescu 10 ani la Cel mai bun roman al tuturor timpurilor, cu atat mai mult cu cat acesta nu doar ca nu este cel mai bun roman al tuturor timpurilor, dar nu e nici cel mai bun roman scos in septembrie-noiembrie in Romania, dupa cum nu e nici cel mai bun roman al lui Daniel Banulescu? Cel mai bun roman… e a treia carte dintr-o serie din care mai fac parte Te pup in fund, Conducator iubit! si Cei sapte regi ai orasului Bucuresti si care, dupa cum se pare, va continua prin unul sau mai multe volume; nu e mai bun decat, sa zic, Cei sapte regi ai orasului Bucuresti – e mai slab, pentru ca, in afara unei constructii mai stranse, calitatile din primele doua romane (nu in ultimul rand marca, ineditul formulei picaresco-metafizice, atata cat era el) nu au evoluat, ci, dimpotriva, s-au plafonat, au castigat spatiu imobiliar in zona minorului, a previzibilului, a manierei.

Mi se pare ca autorul a facut o eroare investind ca prozator intr-o serie de romane. Seriile sunt utile in cazul universurilor fictionale de consum, care creeaza adictiune si fani (seriile fantasy, romance etc.) sau in cazul fictiunilor intinse pe o mare paleta temporala sau spatiala. Or, la Daniel Banulescu, desi exista intentia frescei (pe coperta suntem anuntati ca ultimul roman este Cartea Cartilor Epocii de Aur si ca, impreuna cu anterioarele doua, „a reusit sa patrunda in toate subteranele dictaturii comuniste si sa demonteze toate componentele mecanismelor malefice ale opresiunii”), fresca ii iese redundanta in practica. Proiectul personajelor, al plotului, codul universului fictional nu sunt sporite de la volumul unu sau doi la volumul trei, ci doar reincalzite. Sa luam personajul Ceausescu, construit de Banulescu, in raspar ironic fata de cliseul incetatenit de dictator primitiv si prost, drept un caracter arahnid-machiavelic dotat cu superIQ care trage si controleaza toate firele, inclusiv pe cele ale contradictaturii. OK, e funny prima oara, poate si a doua oara, dar cate carti ati vrea sa cititi cu acest Ceausescu? Acest Ceausescu are un tip de viabilitate pur relationala: e amuzant pentru ca e contradictoriu cu ceea ce ne asteptam sa fie, dar amuzamentul nostru se uzeaza cam la fel de repede ca un banc repetat. (Apropo. Un sfat pentru autor: sa nu mai plaseze pe copertele cartilor viitoare texe gen „Desi cunoaste mii de colegi mai talentati decat el, intrezareste pentru literatura universala actuala doar trei mari sanse: poetul Daniel Banulescu, romancierul Daniel Banulescu si dramaturgul Daniel Banulescu.” Sa le elimine sau sa le schimbe. S-au fumat rau din anii 90 incoace, resaparea lor again and again fiind antipatica.)

 

Acum, lasand la o parte detaliul ca romanul lui Banulescu face parte dintr-o serie si citindu-l doar, cum si poate fi citit, ca roman autonom, chiar si asa cartea are calitatea de a nu te lasa sa o iei in serios. Nu pentru ca nu ar vrea sa fie luata in serios (aerul buf si sarjele picaresti nu fura ecranul intentiilor metafizic-panoramice – dimpotriva, lucreaza la realizarea lor), nu pentru ca se submineaza cu obstinatie, precum cutare roman al lui Grosan – ci pentru ca nu are puterea de a fi suficient de serios. Este destul de antrenant, cel putin pe portiuni, dar nu reuseste sa te faca sa il crezi. Imersiunea pe care o ofera este solicitanta la modul partial, foarte partial; un deficit de atentie e ceea ce romanul lui Banulescu provoaca cel mai sigur si mai exact.

 

Iata lumea interlopilor: multa culoare superficiala, prea putine urme pe care ea sa le lase. Tiganii lui Banulescu, hoti, securisti sau vrajitoare, sunt exotici si tari in gura, si gata; manifesta o elasticitate care nu conserva nici o identitate: doar culoare lexicala. Am citit, aproximativ in acelasi timp cu cartea lui Banulescu, romanul Ultimele iubiri al lui Virgil Duda. Duda e un scriitor sensibil mai opac decat Daniel Banulescu la tot ce inseamna stil: scrie rau si e plin de clisee. Cu toate acestea, prozatorul mai bun dintre cei doi e Virgil Duda, desi nici o pagina de-a lui nu e citabila (din Daniel Banulescu pot fi scoase fraze super). Personajele lui au greutate, ale lui Banulescu au cheie la spate; personajele lui Daniel Banulescu sunt acrobate, ale lui Virgil Duda sunt temeinice.   

Facand roman, Daniel Banulescu nu doar scrie ca un poet, ceea ce deja e cam mult pentru un volum atat de gros.  Din pacate, si gandeste ca unul, smucit si in salturi, in lipsa gravitatiei: e prea putin mediocru si stabil.

 

Sunt memorabile in primul rand cateva „scene”: lasand sa curga doar replicile, autorul are competenta (o nota buna pentru dramaturgul Banulescu si pentru simtul dialogului) de a atinge direct umanitatea din personaje si de a obtine efecte excelente, in special de natura comica (vezi scenele din casa vrajitoarei Icoana, de exemplu). Apoi, sunt antrenante in special episoadele cu Iarba Fiarelor: periplurile acestui revolutionar interlop care umbla sa-l omoare pe Cescovete prin medii tot unul si unul (vezi morga, casa vrajitoarei, casa celor cativa Martori ai lui Iehova, subteranele Bucurestiului) ii taie de departe pe Ceausescu, al carui potentiometru se blazeaza repede, sau pe securistii lui peste, impartiti dialectic in forte antagonice. Subteranele Bucurestiului ar fi putut fi exploatate mai mult; foarte umflat e insa episodul cu manastirea, amintind izbitor un film de Sergiu Nicolaescu in care un comisar comunist interpretat de Ilarion Ciobanu se infiltra intr-o manastire, deghizat in calugar, pentru a deconspira elementele dusmanoase la adresa regimului popular, infiltrate, la randul lor, in casa Domnului.

 

Nu mi-e foarte clar care este locul elementului religios in planurile lui Daniel Banulescu. Mai nou, si-a rebotezat seria Am vazut lucrand degetul lui Dumnezeu; trage cumva de volan in directia mistica din Daniel al rugaciunii? Nu stiu, se va vedea in volumul sau volumele urmatoare. Un singur lucru e clar: Daniel Banulescu are nevoie de o solutie brilianta pentru a unifica, rezolva si finaliza nu doar anecdotica acestei serii, ci si pulsiunile universului ei moral. Daca nu va fi brilianta (atat de brilianta incat sa traga dupa ea toata seria) va fi degeaba. Il astept pe autor sa ne uimeasca.

 

Sursa: http://revistacultura.ro