Divinity II – The Dragon Knight Saga Review

Divinity II – The Dragon Knight Saga Review

Din tot ce promitea Divinity II: Ego Draconis, cel mai mult m-a atras posibilitatea de a lua forma unui dragon. În toate RPG-urile, dragonii sunt vânaţi pentru solzi, gheare, piele, oase şi cam orice altă componentă, fiind un trofeu de cea mai înaltă clasă în general. Ori ocazia de a fi o şopârlă zburătoare maiestuoasă era extrem de tentantă şi unică în epoca modernă a RPG-urilor, aşa că am apreciat-o foarte mult, aşa cum a fost cazul şi pentru versiunea „remastered”, denumită Dragon Knight Saga. Practic, cei de la Larian au luat Ego Draconis, l-au pus pe masa de autopsie şi i-au îmbunătăţit părţile care scârţâiau, adăugând la cocktail şi un expansion pack, Flames of Vengeance, o necesitate acută ţinând cont că finalul lui Ego Draconis a fost cel puţin dezamăgitor.

Pentru cumpărătorii de Dragon Knight Saga

Dacă n-ai jucat Divinity II, DKS este pachetul pentru tine, mai ales că include add-on-ul menţionat. Ca în aproape orice RPG, totul începe cu personalizarea unui erou (sau eroină) la nivel de aspect fizic, la care se adaugă şi puncte ce pot fi distribuite în atribute şi abilităţi.

Din acest punct de vedere, Divinity II nu te limitează la o anumită clasă. Poţi fi liniştit warrior, mag, arcaş sau o combinaţie între acestea, pentru că arborele de abilităţi este deschis complet pentru orice amestec. Astfel creşte şi rejucabilitatea, pentru că există şanse mari să fii tentat să încerci ca mag – ranger a doua oară, după ce ai rupt totul ca warrior. Atributele sunt clasice – Strength, Spirit (mana), Intelligence, Vitality şi Dexterity. Cât despre skill-uri, arborele acoperă clasele obişnuite, plus opţiuni dedicate pentru tipul de combinaţie de arme (doar o sabie, sabie+scut, două săbii etc), mărirea capacităţii inventarului, Wisdom (oferă o cantitate de experientă suplimentară) sau Mindread, abilitatea specială a protagonistului, ce îi permite să citească gândurile NPC-urilor.

Odată luate în considerare aceste aspecte, eşti aruncat fără prea multe mofturi în lumea războinicilor care omoară dragoni “for a living”, iar tu eşti un novice care trebuie să treacă printr-o transformare aparte pentru a deveni Dragon Slayer. Toate bune şi frumoase, doar că un dragon, ultimul din spiţa lui, îţi dă toată cariera peste cap şi te transformă în Dragon Knight, un om cu puteri speciale, dar dedicat cauzei creaturilor înaripate. În mod evident, această schimbare mai mult sau mai puţin voită te va face cel mai mare duşman al Slayer-ilor; adaugă aici şi toate varietăţile posibile de monştri fantasy şi clar eşti ocupat zeci de ore bune cu rezolvarea misiunilor.

Lumea este extrem de extinsă, liberă, iar jocul nu te ţine prea mult de mână cu indicaţii preţioase. Începătorii s-ar putea să se simtă dezorientaţi o perioadă, dar lucrurile se lămuresc rapid; la fel ca Ego Draconis, DKS păstrează nivelul ridicat de dificultate, chiar şi pe Easy, astfel că destul de des trebuie să aştepţi să mai avansezi două, trei niveluri ca să poţi elimina un boss şmecher. Cireaşa de pe tort este transformarea în dragon, care vine însă după destul de multe ore de joc normal.

După aceea, am petrecut o grămadă de ore pur şi simplu zburând aiurea pentru plăcerea de a avea la dispoziţie cerul, nu doar pământul. Evident, există misiuni dedicate acestei forme, aşa cum există şi un set de abilităţi ce pot fi îmbunătăţite doar pentru şopârla zburătoare. Gameplay-ul în sine ca dragon a fost cât de cât îmbunătăţit, dar rămâne arcade şi dificil de stăpânit la început, mai ales în vâltoarea unor atacuri înflăcărate.

Transformarea în dragon vine şi cu alte avantaje în afară de o pereche de aripi. Protagonistul are acces la o fortăreaţă personală unde îşi poate îmbunăţi sau modifica total abilităţile (contra cost, desigur), crea poţiuni sau o creatură care să-i ofere ajutor în lupte. Toate aceste acţiuni sunt realizate prin intermediul unui mag/fierar/mecromant/antrenor, toţi recrutaţi în timpul jocului, o serie de misiuni în care alegerile corecte depind foarte mult de cât eşti de dispus să foloseşti abilitatea Mindread. Spun disponibilitate pentru că citirea gândurilor costă experienţă, ceea ce înseamnă că vei avansa mai greu în nivel. Pe de altă parte, această acţiune are avantaje serioase, pentru că dezvăluie misiuni noi sau indicii vitale pentru rezolvarea altor quest-uri deja acceptate.

Ca şi în predecesor, dragonul este limitat în acţiune la anumite zone, evidenţiate de un câmp de forţă. Dacă intri în acele zone ca zburătoare, te alegi cu un ecran de Load şi ar fi bine să salvezi cât de des posibil. Autosave-ul se face din an în Paşte, aşa că e mai bine să te bazezi pe salvări dese, separate şi pe Quick Save pentru bătăliile aglomerate. Oricum, satisfacţia este enormă, ca dragon, când elimini monştri din aer, iar ei n-au cum să te atace; fripturica e garantată, mai ales pe final, la misiunile care îţi cer să distrugi fortăreţe zburătoare (desigur, înainte trebuie să dezactivezi în formă umană câmpurile de forţă protectoare).

Răzbunarea pentru finalul aiurit

Vorbind strict despre add-on, Flames of Vengeance este mult mai limitat ca întindere faţă de original, majoritatea acţiunii petrecându-se în Aleroth, oraşul principal vizitat şi în Ego Draconis. Acum, urbea este încă o dată atacată, iar zona centrală este apărată doar de un scut magic. Misiunea eroului este să scape oraşul de invazia monştrilor şi de ameninţarea fortăreţelor zburătoare, plus o serie de alte însărcinări secundare care oferă ca recompensă obiecte interesante şi experienţă.

Majoritatea misiunilor, ce-i drept, nu ies din tiparul “omoară-l pe X, adu-mi Y chestii”, dar există şi idei care ies în evidenţă. Cel mai bun exemplu este quest-ul Seahorse Salad, care implică nişte legume şi o vrăjitoare, unde legumele sunt mai mult decât par. Desigur, misiunea poate fi rezolvată indiferent de decizia luată, iar felul în care ajungi la o concluzie nu este mai greu sau mai uşor pentru niciuna dintre opţiuni.

Pe de altă parte, chiar nu mi-a plăcut să mă uit la propriu pe toţi pereţii după mânere ce trebuie activate sau să repet de cinci ori aceeaşi acţiune pentru a vedea (şi elimina) nişte fantome invizibile pe întuneric. Asta ca să nu mai zic că ideea intră de fapt în contradicţie cu esenţa magică a eroului, capabil să vadă spiritele morţilor.