Minunile sfântului-cerşetor Lumânărică

Un nou sfânt, ce a vieţuit la Iaşi în urmă cu două secole, urmează să fie canonizat de Biserica Ortodoxă Română * până la trecerea lui Ioan din Tutova, zis Lumânărică, în rândul sfinţilor, moaştele acestuia vor continua să se odihnească într-o gropniţă din curtea Bisericii Talpalari, iar minunile sale să fie cunoscute doar de cei ce l-au invocat pe sfântul-cerşetor

Într-o laterală a intrândului în Biserica Talpalari din centrul Iaşului, atenţia credincioşilor este atrasă de o criptă mai puţin obişnuită, cu intrarea acoperită de tablă ţintuită în rosturile de mortar. În capătul gropniţei, încasetată într-o formă zidită direct în faţada bisericii, se află o icoană obişnuită, ce nu oferă nici un indiciu asupra lucrării din curtea lăcaşului de cult. Foarte puţini ieşeni, dintre enoriaşi sau chiar din rândul oamenilor Bisericii, ştiu că în acea criptă odihneşte un sfânt. Potrivit cronicilor, este vorba despre sfântul-cerşetor Ioan de la Tutova, zis Lumânărică, o viaţă ştiută doar de Dumnezeu, despre care există puţine şi insuficiente descrieri. „Nu ştim când s-a născut. Ştim, însă, că el cerşea bani de o lumânărică. Iar lumea i-a zis Lumânărică, deşi el se nume Ioan Proculeasă. Mulţimea faptelor de milostenie nu o cunoaşte nimeni. Căci Lumânărică a fost un fel de haiduc al cerşetorilor. El primea de la cei bogaţi şi împărţea tuturor, de multe ori şi celor mai înstăriţi decât el”, sună una dintre descrierile acestui sfânt.
Faptele de blagoslovenie ale cerşetorului întru Hristos
Primele cronici despre viaţa lui Lumânărică ne parvin de la scriitorii acelor vremuri, printre care Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Nicolae Iorga, uimiţi de sfinţenia vieţii acestui om. În anul 1843, Costache Negruzzi scria: „Vă aduceţi aminte de un sărac pe care îl întâlneaţi, pe uliţi, prin pieţe, pe la biserici, cerşitorind mila creştinilor, împărţind bogdaproste în dreapta şi în stânga? Dacă îl întrebai de unde este, răspundea: Nu ştiu, ştiu că mama când m-a luat mi-a zis: Niţă, dragul meu, să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la biserici. Atâta ştiu, atâta fac. Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, colinda toate bisericile, împărţind lumânări şi cerşătorind, nu pentru dânsul, lui nu-i trebuia nimică, ci pentru alţii. O biserică nu are veşminte, Lumânărică îi aduce stofe bogate, iar el doar o haină trenţăroasă, ce abia îi acoperă goliciunea trupului, căci în zadar voieşti să îl îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă, peste un ceas nu o mai are, a dat-o altuia, pe care îl socoteşte mai nevoiaş decât dânsul. Vedeţi această văduvă. Înconjurată de şapte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului? Lumânărică o vede, o mângâie şi a doua zi îi aduce o vacă cu lapte, aducând iarăşi bucurie în smeritul bordei. A zidit chiar şi biserici“.
Biografia lui Ioan de la Tutova, zis Lumânărică
S-a făcut de bună voie cerşetor, vieţuind în smerenie şi sărăcie. A miluit pe săraci şi bolnavi, a apărat pe orfan, văduvă şi pe nedreptăţit, a împodobit şi ctitorit biserici. Se spune că s-ar fi născut în jurul anului 1782, într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova, Bârladul de astăzi. Orfan din pruncie, este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproapele, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta, Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de „Lumânărică”. La vârsta de 20 de ani părăseşte locurile de baştină, colindând satele şi oraşele Moldovei, cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o cămaşă de cânepă, încins cu o funie vara, iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, pe bolnavii creştini sau iudei, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor. Se spune că odată, la un schit sărac lipsea clopotul. Lumânărică îl luă din târg, se puse cu clopotul în mijlocul unei pieţe, îl trase, şi clopotul nu tăcu până ce nu-şi câştigă plata. Curând, sunetele sfinte aveau să răsune în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune. Acest om care a iubit sărăcia, dar care a fost mult mai bogat decât boierii Iaşului, a murit sărac şi a fost înmormântat cu fast la Biserica Talpalari. A murit la poarta unei familii boiereşti, îngheţat în luna decembrie a anului 1843. Doamna Marghioala (Maria) Miclescu, din naştere Beldiman, a fost cea care l-a înmormântat pe Lumânărică. „Întru o zi, trecând pe lângă o biserică, am văzut norod strâns şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă”, descrie Negruzzi funebrul eveniment. Multă vreme, la mormântul său a fost loc de pelerinaj, căci amărâţii Iaşului nu l-au uitat. Atunci când au avut loc lucrări de reparaţii şi sistematizarea spaţiului bisericii, osemintele lui au fost mutate în gropniţă, alături de cele ale boierilor din familia Beldiman.
Minunile lui Lumânărică
Una dintre cele mai fidele descrieri a ultimelor momente înainte ca Lumânărică să fie întors în pământ, îi aparţine părintelui C. Bobulescu. „Într-o călătorie în timp, în vremea Iaşului de început de veac XIX, urcam agale coasta dinspre Bahlui, spre mahalaua calicilor, luând la pas uliţa cu acelaşi nume. Trec pe lângă bordeie sărăcăcioase şi las în urmă fântânile de dubit tălpile făcute din piei de animale ale breslei talpalarilor. La mijirea zorilor, păşesc agale pe o potecă ce însoţeşte gardul cimitirului Talpalari care se întindea până jos, în vale, într-o puzderie de cruci simple de lemn, unele aplecate de ani, roase de putregai şi cari. Ajuns pe culmea dealului, îmi apare biserica al cărei ierarh, gazdă plină de afabilitate şi cucernicie mă conduce, în interiorul lăcaşului pictat cu icoane bizantine ca apoi, ghicindu-mi parcă gândurile, să-mi facă invitaţia să-l urmez ca să-mi arate pe cineva. Păşesc peste un prag şi mă opresc la intrarea într-o încăpere alăturată, foarte strâmtă de astă dată, ce părea a fi o bisericuţă, pictată cu chipuri de sfinţi. Aici, drept în faţă, pe o năsălie, un fel de prichici de lemn, stătea culcat, pe-o parte, în capul oaselor un bătrânel scund, cu barbă albă şi lungă, cu plete bogate, dalbe. Picioarele-i goale, subţiri ieşeau dintr-o zdreanţă de haină lungă ce-i ajungea puţin peste genunchi. Gamba dreaptă, înfăşată cu o legătoare de pânză albă, păstra urme de rană sângerândă. L-am întrebat, ce a păţit la picior? În loc de răspuns, a zâmbit, doar. Era Lumânărică! Am înţeles astfel, că dorea parcă să-mi spună: Da, ai dreptate, oasele mele sunt acolo, în gropniţa de la Talpalari!”.
Lumânărică face şi astăzi binele ce-l făcea odată, aduce mângâiere şi pace acelora pe care el îi vede în nevoi şi la necaz. În urmă cu 6 ani, o tânără mamă dintr-un sat de prin părţile Tuovei, unde se născuse Lumânărică, este supusă unei operaţii de extracţie a fătului, înainte de termen, iar apoi la o altă operaţie de extracţie a unei tumori maligne. Când medicii nu mai sperau la nimic bun, la câteva săptămâni de la operaţie, tumoarea a dispărut ca prin miracol, totul datorându-se rugăciunilor pe care tânăra le-a îndreptat către Ioan din Tutova. Vestea acestei vindecări miraculoase, prin rugăciunile lui Lumânărică, a făcut ca alţi creştini aflaţi în situaţii sensibile de sănătate să ceară sprijin şi ajutor.
O nouă canonizare?
Cel care este numit Ioan Lumânărică nu este canonizat de Biserica Ortodoxă ca sfânt, de aceea nu este cunoscut decât de foarte puţini ieşeni. Nu există un pelerinaj la moaştele sale şi nu i s-a dedicat o zi de prăznuire. „Ioan Lumânărică este un cerşetor care a avut o viaţă sfântă, aşa cum reiese din mărturiile vremii. Osemintele sale se găsesc în cripta Bisericii Talpalari într-un loc care nu este, deocamdată, accesibil publicului. Având în vedere o serie de mărturii existente deja, este posibil ca, în timp, să se adune suficiente argumente pentru a i se întocmi un dosar prin care să se propună canonizarea sa de către Biserică, practic proclamarea drept sfânt şi cinstirea ca atare. Dar, asta numai Dumnezeu ştie când se va întâmpla, căci El singur îi proslăveşte pe sfinţii Săi, noi doar luăm act de aceasta şi îi cinstim ca atare”, a spus preotul Constantin Sturzu, paroh al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului” - Talpalari. În funcţie de argumentele ce vor fi aduse în favoarea acestei canonizări şi după voinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Lumânărică ar putea fi scos spre închinare din gropniţa în care se găseşte astăzi şi trecut în rândul sfinţilor. Nelu PĂUNESCU

* * *
„Este posibil ca, în timp, să se adune suficiente argumente pentru a i se întocmi un dosar prin care să se propună canonizarea sa de către Biserică” – Constantin Sturzu, preot paroh al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului” - Talpalari