Decizie capitală pentru firme (motivarea CCR): Popririle și sechestrul ANAF nu mai curg până la terminarea procesului penal

Curtea Constituțională a României (CCR) a publicat motivarea Deciziei nr. 581 din 1 octombrie 2019 potrivit căreia măsurile asiguratorii dispuse de organul fiscal (popririle și sechestrul ANAF pe bunuri și venituri unor firme) NU se mai prelungesc automat până la data finalizării cercetării penale sau a procesului în instanță. Judecătorii CCR spun că este neconstituțional ca o măsură administrativă să se întrepătrundă cu una penală, iar debitorul să nu mai poată ataca în instanță măsura dispusă de ANAF odată cu începerea cercetării penale. CCR spune că eventuale măsuri asiguratorii pot fi dispuse de procuror, separat. Textul declarat neconstituțional de CCR exceptează organele fiscale de la obligația de a ridica măsurile asigurătorii în ipoteza în care în termen de cel mult un an nu a fost emis și comunicat titlul de creanță, cu condiția doar ca acestea să fi sesizat organele de urmărire penală.

Societatea Miadi S.R.L. din București a reclamat la CCR prevederile art.213 alin.(8) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

„(...) în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus”, este articolul criticat la CCR.
CE A SPUS FIRMA:

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neclare, lipsite de previzibilitate și lasă loc arbitrariului organelor fiscale. Acestea permit organului fiscal să nu mai dispună ridicarea măsurii asiguratorii dacă a formulat sesizare penală, însă, fără a face vreo referire la menținerea în continuare a obligativității organului fiscal de a emite titlul de creanță. Or, în lipsa titlului de creanță - act administrativ împotriva căruia dispozițiile legale permit contribuabilului să urmeze calea administrativă de contestare și, ulterior, de sesizare a instanței de judecată - contribuabilul nu are deschisă calea legală de a accede la justiție
Conform noii formulări, în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. Chiar și în noua formulare a textului, rămâne problema puterii discreționare a organelor fiscale, care, prin simpla sesizare a organelor penale, creează premisa prelungirii sine die a măsurilor asigurătorii, chiar dacă pericolul nu se materializează. Dacă în vechea formulare, luarea măsurilor asigurătorii de către organele de urmărire penală determina încetarea măsurilor luate de organele fiscale, în actuala reglementare, chiar dacă organele de urmărire penală nu iau o astfel de măsură, cele dispuse de organele fiscale se prelungesc în mod nedefinit, până la soluționarea cauzei, fie de organele penale, fie de instanțele de judecată.
CE A SPUS MINISTERUL PUBLIC

Acesta arată că dispozițiile legale sunt previzibile, iar constituționalitatea art.213 alin.(8) din Codul de procedură fiscală nu poate fi dedusă prin compararea sau prin împrumutare de norme de la art.213 alin.(7) din Codul de procedură fiscală. Se mai arată că autoarea excepției de neconstituționalitate pornește de la o premisă greșită în construcția excepției de neconstituționalitate, întrucât prevederile art.11 din Legea nr.241/2005 prevăd că, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii de către organele de urmărire penală este obligatorie. De asemenea, se indică faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr.19 din 16 octombrie 2017 a statuat că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie. Critica privind încălcarea dreptului de proprietate este, de asemenea, neîntemeiată. Normele care reglementează sechestrul asigurătoriu, chiar dacă afectează posibilitatea de folosire a bunurilor, se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului în realizarea politicii penale de combatere a evaziunii fiscale.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A DECIS:

(...) în redactarea anterioară modificării prin Ordonanța Guvernului nr.30/2017, Curtea reţine că măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului, precum şi a veniturilor acestuia, după caz, sub forma popririi asigurătorii sau a sechestrului asigurător. Acestea se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent, potrivit art.213 alin.(2) din Codul de procedură fiscală, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispunerea măsurilor asigurătorii nu este condiţionată de existenţa titlului de creanţă, iar ducerea lor la îndeplinire se realizează prin procedura administrativă. Împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, indiferent dacă a fost emis sau nu titlul de creanţă, cel interesat poate face contestaţie, în cadrul procedurii administrative, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă [art.213 alin.(13) coroborat cu alin.(1) şi (4) din Codul de procedură fiscală]. Art.213 alin.(3) stabileşte că măsurile asigurătorii sub forma popririi şi sechestrului asigurător care au fost luate de către organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. În schimb, în situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă, acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia. Totuşi, textul legal criticat exceptează organele fiscale de la obligația de a ridica măsurile asigurătorii în ipoteza în care în termen de 6 luni, respectiv cel mult un an, nu a fost emis și comunicat titlul de creanță, cu condiția doar ca acestea să fi sesizat organele de urmărire penală. În acest caz, măsura asigurătorie luată de către organele fiscale încetează doar dacă au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală. Curtea subliniază că, odată cu sesizarea organelor de urmărire penală de către organul fiscal competent, contestaţia prevăzută de art.213 alin.(13) din Codul de procedură fiscală nu mai poate fi exercitată, ea fiind specifică procedurii administrativ-fiscale, şi nu celei penale
Având în vedere cele expuse, Curtea constată că textul analizat vizează un punct de contact între procedura administrativ-fiscală şi cea penală, fiecare dintre acestea având, însă, o reglementare bine determinată. Această interferenţă între cele două proceduri este reprezentată de prelungirea în timp a unei măsuri luate în cursul procedurii administrativ-fiscale şi menţinerea acesteia în cursul procesului penal până la un moment temporal nedeterminat, cu consecinţa excluderii analizei de oportunitate a luării măsurii asigurătorii de către procuror/instanţa judecătorească în funcţie de datele cauzei. Rezultă, astfel, o nepermisă confuzie între cele două proceduri, iar măsura asigurătorie administrativă capătă valenţele unei veritabile măsuri procesuale specifice procesului penal. Or, în cadrul procesului penal, măsurile procesuale, cum sunt şi cele asigurătorii, se dispun de organele judiciare.
Totodată, Curtea observă că, în situaţia dată, organul fiscal, sesizând organul de urmărire penală, se comportă ca un organ de constatare în sensul art.61 din Codul de procedură penală, iar procesul-verbal încheiat de acesta, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, constituie un act de sesizare al organelor de urmărire penală, conform art.61 alin.(5) din Codul de procedură penală. Or, a accepta că, în lipsa actului procesual corespunzător emis de organul judiciar competent, o măsură asigurătorie dispusă de un organ de constatare în cadrul unei proceduri premergătorare începerii procesului penal subzistă, pe tot parcursul acestuia, înseamnă că s-ar recunoaşte competenţa organului de constatare de a dispune măsuri procesuale care privesc desfăşurarea procesului penal, ceea ce este inacceptabil. Prin urmare, legiuitorul nu are competenţa ca, în cursul procesului penal, să substituie acţiunea organelor judiciare în ceea ce priveşte dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor fiscale
Este adevărat că legiuitorul poate stabili că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie pentru anumite categorii de infracţiuni (...) însă dispunerea acestora se realizează de procuror în cursul procesului penal, şi nu de organele fiscale în procedură administrativă cu menţinerea valabilităţii lor pe parcursul procesului penal. Totodată, având în vedere efectele negative pe care le-ar produce încetarea măsurilor asigurătorii dispuse în fază administrativă în condiţiile sesizării organelor de urmărire penală, aşadar în condiţiile trecerii de la procedura administrativă la cea penală, Curtea nu neagă posibilitatea ca măsurile asigurătorii dispuse în procedură administrativă să îşi menţină de jure valabilitatea pe un interval temporal scurt şi tranzitoriu tocmai pentru a lăsa suficient timp procurorului pentru a aprecia dacă dispune sau nu măsuri asigurătorii în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Prin urmare, revine legiuitorului competenţa de a opta pentru o soluţie legislativă corespunzătoare care să asigure eficienţa măsurilor asigurătorii dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

MOTIVAREA CURȚII CONSTITUȚIONALE ESTE AICI (format PDF) .

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței de judecată care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.