„Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!”

 Dan M.BREZULEANU

 S-a mai scurs un an, iar suma iluziilor a ajuns la 33. În iarna aceea, nu frica, nu frigul, nu foamea, nu întunericul usturau, ci ideea că nu vom putea atinge cu mâinile goale libertatea. Că libertatea va rămâne un gând!

Au sfârșit tragic atunci, pentru iluzia aceea a libertății, 1.166 de români. Nici timpul, nici istoria, nici măcar una dintre zecile de instituții create între timp pentru a studia evenimentele din decembrie 1989 nu a făcut dreptate. N-a dat de cheia potrivită pentru a deschide ușa adevărului.

Timpul se scurge, nemilos. Unii au pierdut alegeri și au considerat că asta e doar o pilulă recomandată democrației. Alții, din nefericire mai mulți, au smuls aripile democrației prin alegeri. Nedrept. Lumea se uită în urmă nu doar cu nostalgie, cu frică, încă, cu furie... Se uită cu indiferență, iar asta doare. Ustură sufletele celor 1.166 de români care au crezut în libertate până la capăt, jertfindu-se. Dar, astăzi, uitarea pare a fi doar o exigență a democrației. O liturghie stoarsă de taină.

În fiecare decembrie, câțiva preoți, amestecați strident cu câte o mână de politicieni hămesiți, stropesc de zor troițe cu agheasmă. Mulți dintre aceștia nici n-au apucat să înțeleagă ce s-a întâmplat în zilele acelea când „ochii plânși cereau să vadă dreptatea”. N-au înțeles atunci, nu înțeleg astăzi, nu vor înțelege nici mâine. Mai grav, însă, este faptul că nici nu-i mai interesează. Pentru ei, decembrie 1989 e o frumoasă pagină de revoluție, iar asta acoperă golul istoric din mintea lor răpusă de lăcomie.

Oricât de subțire sau de groasă ar fi coaja socialistă a pâinii liberale, oricât de aburindă ar fi pâinea plămădită doctrinar în țara aceasta, ea rămâne amară.

Astăzi, din zece capete, nouă rânjesc și doar unul gândește. Împreună, se dau de ceasul morții să găsească ceva inexplicabil, retras în dicționare cu numele de consens. Am mai spus asta, dar am convingerea că rămâne lema politicii noastre de azi, de mâine și de oricând ne-o vor permite stăpânii lumii.

E iarăși plină strada speranțelor noastre de fete mari, cu genunchii tociți și sânii rușinați. Politicieni li se spune. Uneori, ne întind câte o mână și ne zâmbesc cu complicitate. Iar noi răspundem zâmbetelor. Tot complice. Am tot spus și asta...

S-a mai scurs un an de când iluzia libertății ne-a scos în stradă. Sunt deja 33... În iarna aceea, nu frica, nu frigul, nu foamea, nu întunericul usturau, ci ideeea că nu vom putea atinge cu mâinile goale libertatea! Eu am fost acolo, cu arma în mână, și mi-a fost frică. Iar frica aceea o resimt și astăzi, până în măduva oaselor. Mi-e frică să nu-mi scape printre degete, din neatenție, iluzia libertății. Că adevărul nu mai poate fi șters, oricât de grabnică spre nicăieri s-ar arăta minciuna!

Crăciun fericit, sărbători cu bine!