„Troienele” lui Andrei Şerban: Spectacolul lumii, spectacolul anului

Sunt reprezentaţii, fie ele de teatru, fie de operă, de la care poţi pleca încântat, entuziasmat sau doar emoţionat. Luna decembrie, înţesată, de altfel, de evenimente culturale, a fost marcată însă de un spectacol care a creat reacţii cât pentru toate celelalte, de peste an.
Sub imperiul emoţiilor de după premiera spectacolului „Troienele”, al lui Andrei Şerban, la Opera Naţională Română Iaşi, am reuşit să spun în seara aceea, doar atât: „O combinaţie de stări pe care ar putea să ţi le dea participarea, simultană, la o amplă procesiune catolică şi o înmormântare ortodoxă”. Ceea ce, în viaţa de zi cu zi este imposibil, oricât de... ecumenic ai fi.
Fireşte, dincolo de stare, era evoluţia fabuloasă a artiştilor, unii dintre ei de nerecunoscut, datorită transformărilor cerute de noile roluri. Speram ca în zilele următoare, ideile să se mai limpezească, odată cu estomparea durerii fizice, venite, parcă de nicăieri. Ca spectator, i-am invidiat sincer pe specialiştii – teatrologi, muzicologi - care ar fi putut plasa acest spectacol într-o anume etapă a creaţiei lui Andrei Şerban. Căci despre un şablon nu poate fi vorba. Iar termeni de comparaţie nu există! Este un spectacol pe care trebuie să-l vezi.
Unul dintre acele „evenimente” de care te simţi ispitit să te reapropii, fără să găseşti o explicaţie. Nu creează euforie, aşa cum s-ar putea spune despre „Indiile galante” (grandios, înălţător, strălucitor, în fine – o fericire care se prelungeşte pe parcursul a două ore, o fericire care devine copleşitoare!), care a avut premiera cu mai puţin de o lună înaintea „Troienelor”.
Ceea ce m-a frapat, cred totuşi că a venit dintr-o prejudecată. Ştiam despre spectacol că este o „reluare” a unei, e adevărat, capodopere – totuşi o reluare. Şi nu mă aşteptam ca un spectacol montat pentru prima dată în urmă cu aproape 40 de ani (1974, New York, „La MaMa”), dar care a fost montat şi la Bucureşti, în 1990, să (mai) fie năucitor. Dar a fost! Începând cu regizorul care ne-a condus în culise, cu suspansul creat la început, cu imaginea „temuţilor soldaţi”, cu teroarea instaurată pe parcurs, cu emoţiile de pe feţele spectatorilor, adunaţi şi întorşi ca la comandă printr-un simplu sunet ori prin intermediul unui „oarecare” reflector.
O spectatoare s-a retras sub o scară, pentru că i se făcuse rău, mulţi alţii dintre noi uitaseră, parcă să respire, puţini – foarte puţini! - îndrăzneau să şuşotească, spre a-şi aminti, împreună, frânturi din textul lui Euripide, aşa cum poate l-au studiat cândva la un curs obligatoriu. Inutil de precizat că nimeni nu a părăsit sala.
„Troinele” va fi spectacolul despre care se va vorbi şi se va scrie mult, dar niciodată suficient. Spectacolul unei lumi care aparent se transformă, dar ale cărei temeri şi bucurii rămân aceleaşi şi după mii de ani. În fine, fără teama unor vorbe mari, spectacolul lumii, într-un spectacol care va fi al anului 2012, cel puţin la Iaşi.
Şi, ca să parafrazez titlul unui film contemporan, cam aşa mi-am petrecut sfârşitul lumii: încercând să mă eliberez de sub imperiul emoţiilor... Cred că acum sunt gata să mai văd o dată „Troienele”, dat fiind că Apocalipsa, cel puţin ca subiect jurnalistic, pare să fi fost epuizată.

Foto credit: Mihaela Marin