Amintirile nu mai sunt la modă!

 Aceasta este o replică din desene animate. Aş fi vrut să scriu „a fost”, şi nu „este”, dar cu siguranţă vor da episodul în reluare, până când toată generaţia de privitori, fani ai canalelor specializate în seriale pentru copii, şi-o va însuşi.

„Amintirile nu mai sunt la modă” e genul acela de replică menită să te trezească definitiv, de dimineaţă, chiar dacă nu e tocmai cafea. E nechezol şi, pe deasupra, şi fără zahăr! Pentru că realizezi că nimeni nu mai dă doi bani pe amintiri, totul e o continuă aşteptare, perspectivă, deschidere, updatare. Să te updatezi după... ce?

Oamenii par să nu mai aibă răbdare cu propriile amintiri, darămite (uite, un cuvânt din amintirile bunicii!) cu ale altora. Cine mai stă să asculte peripeţiile vreunui fost brav camarad de război, cine mai gustă întâmplările filtrate de timp ale unei bătrâne care se insinuează în conversaţia călătorilor în autobuz?

Cândva, mă dădeam în vânt după poveştile astea. Acum, aflând că „nu mai sunt la modă”, sunt dispusă să admit că, pe alocuri, erau obositoare. Dar să ajung la concluzia asta într-o dimineaţă în care am deschis televizorul întâmplător pe un canal de desene animate, ei, bine, asta mă descumpăneşte.
Pe vremuri, desenele animate erau distractive, deşi conform tuturor normelor de la începutul acestui secol, sunt considerate violente! Poate că, într-adevăr, consecinţele n-au fost dintre cele mai fericite, cel puţin printre cei din generaţia care a aflat prima, după 1989, că fuseseră inventate posturi care transmiteau exclusiv desene animate. Prea mult „Tom & Jerry”, prea multe „plescăieli” şi prea puţine vorbe? Poate! Dar în mare, poveştile sunt aceleaşi.

O voce rămasă anonimă a şi rezumat asta, lansând-o pe reţelele de socializare. „Cum să fiu cuminte?! De mic îl vedeam pe Tarzan plimbându-se dezbrăcat. Cenuşăreasa venea acasă la 12 noaptea. Pinocchio zicea minciuni. Aladin era hoţ. Batman mergea cu 320 km/h. Alba ca Zăpada locuia cu şapte bărbaţi. Popeye fuma şi era tatuat. Prea târziu! Nu e vina mea, este vina copilăriei mele!”...

Dar ce vor spune „ăştia micii” de azi, peste 20 de ani? Acum, serialele pentru copii şi adolescenţi sunt, parcă, un factor de stres. „Nema” distracţie, infinite lamentaţii despre haine stupide şi fraţi cicălitori, situaţii limită în curtea şcolii, scene horror în bucătărie. Şi toate astea rulează nu doar în premieră, ci şi în reluarea reluării, 24 de ore din 24, pe ecran. De îţi vine, vorba pirandei din banc, să strigi: „Mai pune mâna, măi copile, pe o carte! Mai fă un cornet!”... Orice, numai lasă televizorul!