Aş vrea să plec, da-i prea târziu...

Dorian OBREJA

Nu speraţi/nu vă fie frică, n-am păţit nimic de-am comis aşa un titlu. E vorba doar de-un moment de bilanţ, când mă uit de jur împrejur şi nu am cum să mă bucur de ceea ce văd.

Să tot fie vreo 5 decenii de când a început iubirea mea pentru literatură - în ipostaza de îndrăgostit de scris, căci de citit eram mai demult. Dacă rămâneam în miraculosul, dar mai ales proteguitorul ei turn de fildeş, se prea poate să fi fost, astăzi, un autor cu un raft de 1-2-3 metri de cărţi, dintre care unele, cine ştie, bune, sau de succes – ceea ce nu e tot una!

Numai că s-a întâmplat ca, ulterior, mai precis de 4 decenii şi jumătate, să nu fiu fidel, lăsându-mă sedus de jurnalism, căruia i-am acordat întâietate – ca timp, nenumărate zile şi nopţi, şi ca energie. Şi astfel, zeci de metri de biblioteci (publice) s-au umplut cu mii de ziare, peste cele mai multe aşternându-se praful uitării, ca un ucigaş pe cât de tăcut, pe atâta de eficient.

La un moment dat, tot de bilanţ, mi-am zis că, până la urmă, ambele domenii vând iluzii. numai că prima, literatura, o face onest, pe când al doilea ne prezintă produsele în ambalaje ce ne pot înşela, oarecum şi cu ştiinţa şi vrerea noastră, e drept.

Astăzi, mă bântuie, apăsător, senzaţia de zădărnicie – aproape nimic nu se întâmplă în urma semnalelor presei, atâta şi aşa cum mai e...În atari circumstanţe, bătălia trebuie continuată, sau abandonată?

Niciodată, deşi puteam, nu am vrut să rămân „în afară”. Ţineam prea mult la tot ceea ce, însumat şi deloc bombastic, înseamnă ţară. Numai că, de peste 5 decenii, iar în ultimele 3 din ce în ce mai acut şi dramatic, fac distincţia între ţară şi cei care au condus-o sau o conduc. Din cauza acestora s-a întîmplat şi se întâmplă tot ce e rău. Din cauza acestora tare aş vrea să plec. Aceasta fără să-mi fac deloc iluzii, ca om care a umblat şi stat destul pe alte meleaguri, că pe acolo ar curge, gratis, laptele şi mierea, sau că acele state sunt conduse de către îngeri. Dar e mai bine ca aici; iar când cei care conduc greşesc, de regulă, plătesc, fie şi prin gestul minim al demisiei de onoare. Comparând situaţiile, tare aş vrea să plec, dar mi-e şi mai tare teamă că e prea târziu!

Rămânând, aş putea să mă retrag tot mai mult în turnul de fildeş amintit la început, încercând să recuperez din timpul pierdut. Sau să continui, cât va mai fi posibil, să lupt ca jurnalist. Aici e însă o problemă, voi vedea tot mai puţin şi neclar, având ochii tot mai înlăcrimaţi de fumul ce se ridică din rugul pe care se află şi arde România, rug ce, în loc de alt combustibil, foloseşte cu maxim succes interesele personale şi de grup, româneşti, dar mai ales străine.

Dacă voi alege cea din urmă ipostază,ar putea fi o reconfirmare că Don Quijote nu moare niciodată: el se reîntrupează în fiecare dintre cei care sunt aidoma lui, pentru un timp oarecare sau pentru toată viaţa...