Bate vânt de secesiune...

Abia scrisesem editorialul de ieri, sub titlul, cred eu, sugestiv, „dez-unirea face puterea...mai mare!”, că mă şi văd nevoit să revin, cumva, asupra temei, transferată, de această dată, în planul geopolitic.
Consider, în continuare, că dez-unirea, oriunde şi oricând s-ar manifesta dânsa, nu face decât să ajute, cu sau fără voie, cu sau fără ştiinţă (ceea ce nu constituie circumstanţe atenuante), la îndeplinirea planurilor persoanelor, grupurilor de interese sau chiar ţărilor care au drept deviză călăuzitoare (şi, în cele mai multe cazuri, încununată de succes) primejdiosul „dezbină şi stăpâneşte”. Numai că adevărul afirmat mai sus poate fi considerat relativ, interpretat şi chiar negat din diverse consideraţiuni, de regulă subiective. Pare a fi, în acelaşi timp, şi un soi de modă. Dacă la începutul secolului trecut trendul era acela de unire – atunci s-au format, de exemplu, Iugoslavia sau Cehoslovacia, către finele aceluiaşi veac tendinţa s-a inversat. Şi, ca să mă opresc doar la primul exemplu, dintr-o Iugoslavie puternică pe multe planuri au rezultat o mulţime de stătuleţe, sfâşiate şi secătuite de conflicte (interetnice sau religioase, cu totul anormale pe un continent şi într-un timp care se definesc a unităţii în diversitate, a toleranţei şi a rezolvării problemelor pe calea negocierilor), aflate în adversitate, situaţie de care profită alţii. Mişcarea la modă acum este una centrifugă şi, cel puţin în Europa, pare paradoxal şi chiar absurd ca, în paralel cu întărirea entităţii numite UE, să asistăm la continuarea unor încercări de secesiune. Şi aici avem exemplele oferite de Scoţia, Irlanda, Corsica, Belgia, nordul Italiei şi Catalonia...
În ultima numită, acum două zile, lucrurile au ajuns extrem de departe. A avut loc un referendum, ne-agreat şi ne-aprobat de către guvernul de la Madrid. Potrivit premierului acestei provincii, Carles Puigdemont, s-ar fi înregistrat victoria secesioniştilor, atâta vreme cât la urne s-au prezentat 2,26 milioane de alegători dintr-un total de 5,34 milioane, iar 90 la sută dintre voturi au fost în favoarea independenţei Cataloniei. Paşii de urmat ar fi înregistrarea oficială şi totală a rezultatelor, comunicarea lor parlamentului catalan, în măsură, susţin partizanii secesiunii, să implementeze legea referendumului, prin formularea unei declaraţii de independenţă. Dincolo de faptul că la urne s-au prezentat mai puţin de jumătate din numărul de alegători (ceea ce evidenţiază, logic, că nici măcar toţi catalanii doresc separarea), de notat şi că, duminică, urmare a ciocnirilor între susţinătorii referendumului şi forţele de poliţie (fidele guvernului madrilen), s-au înregistrat aproape 900 de răniţi. Cum lucrurile sunt într-o evoluţie accelerată de la o zi la alta, asupra temei voi reveni.
Un alt exemplu vine dintr-o zonă apropiată de Europa, şi aşa considerată un adevărat butoi cu pulbere (dacă nu chiar încărcătură nucleară!), şi anume Orientul Mijlociu. În Irak, s-a desfăşurat, săptămâna trecută, un referendum pentru independenţa Kurdistanului irakian. Cu excepţia Israelului, care susţine această independenţă, referendumul a fost contestat de întreaga comunitate mondială, începând cu ONU, SUA şi terminând cu Turcia. Şi aici subiectul rămâne de urmărit.
.