Când nu se mai speră în nimic, creşte nădejdea în divinitate

 Dorian OBREJA

Există un citat despre care se spune că ar aparţine scriitorului şi jurnalistului englez G.K. Chesterton. Deşi se pare că îi este doar atribuit şi nu ar fi constituit o afirmaţie a lui (ceea ce e mai puţin important), contează conţinutul respectivului citat, şi anume că atunci „când oamenii nu mai cred în Dumnezeu, nu ajung să nu mai creadă în nimic, ci în orice”.

Trăim vremuri – trebuie să o recunoaştem, în egală măsură, cu tristeţe, dar şi un soi de resemnare – în care oamenii au ajuns să nu mai spere/creadă în nimic sau în orice. Nu se mai speră în rezolvarea problemelor – tot mai multe – de către clasa politică, organizaţii sindicale sau societatea civilă. În mod firesc, atunci, pentru mulţi dintre semenii noştri, singura nădejde rămâne cea în divinitate, oricare ar fi numele ei, Iar această nădejde se materializează, dar, din păcate, doar periodic, în afluxul sporit al participanţilor la evenimente religioase însemnate, precum, ca să mă refer doar la credincioşii majoritari din România, Crăciun, Paşte sau, pentru a fi la zi, la pelerinajul prilejuit de sărbătoarea Sfintei Parascheva.

În fiecare an, creşte numărul pelerinilor prezenţi. Conform estimărilor, în 2015 ar fi fost circa 100.000, în 2016 – aproximativ 180.000., iar în 2017 – peste 200.000, organizatorii aşteptându-se ca, în acest an, să se înregistreze un nou record.

Vizavi de eveniment, se pot face – şi chiar se fac – fel de fel de consideraţii, începând de la conexiunea deloc adecvată între sărbătoarea religioasă şi însoţirea – dar şi aproape sufocarea lui – de manifestări laice, de la tarabele cu tot soiul de produse şi mirosuri, dar şi politicienii (în anii electorali!) care invadează oraşul, la întrebările privind contabilizarea (şi impozitarea?) banilor donaţi de pelerini, de la faptul că traficul este aproape blocat, până la spectacole, pe cât de scumpe (pe banii constribuabililor!), pe atât de fără legătură cu semnificaţia şi mesajul zilei de 14 octombrie.

Dar nu aş merge pe această cale, deja bătătorită şi, aparent, cu neputinţă de schimbat. ci aş face observaţia că, în România, se pare că se merge contra curentului consemnat pe plan mondial – prin estimarea scăderii numărului de credincioşi, dar, mai ales, previziunile conform cărora numărul apartenenţilor la unele religii s-ar diminua (în Europa se prognozează scăderea numărului de creştini cu circa 100 de milioane). Un psiholog susţine chiar că religia va dispărea, până în anul 2041, „credinţa urmând a fi înlocuită cu interesul pentru proprietăţi”.

În condiţiile globalizării, prezentă pe toate planurile, e greu de crezut că ţara noastră s-ar putea sustrage fenomenului. Însă suntem obligaţi să ţinem seama şi de rezultatele unor cercetări sociologice, care afirmă că „toate ţările în care există foarte mulţi credincioşi sunt ţări sărace” . Or România, potrivit unui raport al Eurostat, se afla, în 2017, pe locul 3 în topul celor mai sărace ţări din UE, cu aproape 20 la sută din populaţie suferind de deprivare materială severă.

România se află în faţa a două variante: încă mai are şansa de a (re)deveni bogată; dar, atunci, mare parte din populaţie s-ar putea îndepărta de credinţă, sau poate rămâne la fel de (sau chiar şi mai) săracă, determinând creşterea numărului celor care îşi mai pun nădejdea doar în divinitate...