Cinci motive pentru Klaus Iohannis

 Spuneam, nu demult, că apariţia lui Klaus Iohannis pe scena politică şi asumarea de către acesta a unui rol în politica la vârf pot constitui un pericol pentru restul personalităţilor deja anunţate în competiţia pentru Cotroceni. Acest lucru se petrecea anul trecut, când nimeni nu se aştepta ca primarul molcom al Sibiului să facă pasul spre PNL, unde fusese propulsat direct ca măna dreaptă a lui Crin Antonescu, în calitate de prim-vicepreşedinte al formaţiunii. Încă de atunci, Iohannis a fost văzut ca potenţial prezidenţiabil, lucru care i-a adus, câteva luni mai târziu şi atacuri pe măsură. Au apărut imediat dosare în justiţie, scormoniri în trecutul personal şi acuze de incompatibilitate, iar propunerea acestuia ca ministru de interne şi vicepremier a constituit motivul oficial al ruperii USL.
Era clar că lui Klaus Iohannis se pregăteşte ceva. Astăzi, punând în lumină toate evenimentele mai sus menţionate, înclin să cred tot mai mult că retragerea din cursa prezidenţială a lui Crin Antonescu era un lucru cât se poate de normal, demult anticipat. Nu atât din cauza reproşurilor venite din partea celor care îl acuză de ruperea USL, nici măcar a rezultatelor la alegerile europarlamentare, cât a faptului că, de aproximativ un an de zile, liderul de facto şi, totodată, prezidenţiabilul PNL, era Klaus Iohannis. Astăzi, primarul sibian este văzut candidatul aproape oficial al dreptei politice în alegeri. O spun asta lideri ai PNL, ai PMP, o recunoaşte inclusiv Mircea Geoană, care, scăpat de blestemul flăcării violet, se vede din nou în postura de prim-sfătuitor al PSD şi potenţial câştigător al alegerilor din toamnă. Iar când toată lumea îi dă şanse reale, singurul care nu e hotărât încă în privinţa candidaturii pentru Cotroceni este chiar Klaus Iohannis. De aceea, îmi voi permite, cu riscurile de rigoare, să enumăr câteva motive pentru care eu, unul, aş înclina să pun ştampila în dreptul său, în cazul în care s-ar hotărî să se înscrie în cursa pentru funcţia supremă în stat.
Înainte de toate, pentru că e neamţ. Analiştii politici spun că acest lucru ar putea fi receptat negativ de electoratul tradiţional. Ca diletant într-ale politicii aş spune că, dimpotrivă, România are nevoie de un neamţ la manşă. Cu români ne-a cam ajuns. Am avut capitalismul de cumetrie înflorit sub Iliescu, am avut un sistem care l-a înghiţit pe Constantinescu şi am rămas cu un stat nereformat după zece ani de Băsescu. Mai apoi, Klaus Iohannis, cel puţin la prima vedere, nu pare genul de om care să creeze conflicte, ci mai degrabă să le stingă. Aşa cum s-a autocaracterizat, e mai degrabă un vizionar şi un pacificator, decât un jucător. A demonstrat asta atât în propriul partid, e pe cale să o facă şi între partidele de dreapta. În plan extern, ar vorbi pe aceeaşi limbă cu Merkel, dar cred că s-ar înţelege deopotrivă şi cu Putin şi cu Obama, cu sau fără translator. Aş mai menţiona aici bunul simţ, calitate rar întâlnită astăzi la politicienii români. Eu, unul nu mi-l închipui pe Iohannis nici înjurându-şi contracandidaţii, nici plagiind proiecte, nici lovind copii la mitingurile electorale. Şi, peste toate, aş vota cu Iohannis pentru că am fost la Sibiu. Un lucru pe care cred că ar trebui să-l facă tot mai mulţi dintre români, nu doar edilii Iaşului, pentru a vedea ce înseamnă să fii cu adevărat respectat într-o comunitate, ce înseamnă să imprimi un aer european oraşului pe care-l păstoreşti.