Cine n-are Costineşti, să dea bani la cinema!

Am lăsat pentru sfârşitul verii întoarcerea la malul Mării Negre. Speram ca densitatea redusă a cearşafurilor de pe plajă să mă ducă mai aproape de natură şi mai departe de (o seamă de) oameni. În câteva dimineţi chiar s-a întâmplat. Am reuşit! Izbânda mea a constat în nisip, valuri şi vânt, a căror prezenţă simultană, dublată de atât de desuetul „răgaz”, îţi poate încărca în mod miraculos bateriile. Au fost şi câteva ore bune în care mi-am făcut de cap, ca pe vremurile în care timpul trecea „altfel”, cu o carte. Nu pentru că n-ar mai fi trecut pe-acolo „Ia nămolul, maică!” sau „Gogoşi cu ciocolată, gogoşi cu vişine avem!”... Dar continuam să citesc viaţa lui Charlie Chaplin şi ataşam totul la „peisaj”, mai ales că după lunga vară, oamenii aveau culoarea plajei, erau camuflaţi chiar îmbrăcaţi în alb fiind şi, cum nu prea mai aveau vlagă pentru a-şi striga marfa, erau chiar pitoreşti.
Din păcate, pe la orele prânzului, invariabil, căutând câte un loc în care să-mi astâmpăr foamea, dădeam nas în nas cu realitatea. Ba chiar într-o seară a dat realitatea peste mine, în chip de maşină neagră cu şofer beat, pe ceea ce se vrea a fi, la Costineşti, o alee comercială. Nimic grav, dat fiind că şoferul abia plecase de pe loc. Mi-a şters un pic gleznele, dar în încercarea mea de a mă feri de bolidul care îmi mângâia insistent posteriorul, cu portiera din dreapta, am răsturnat o masă de plastic din faţa unui magazin, pe care erau ticsite vreo două mii de mărunţişuri – mărgele, brăţări, sticluţe colorate şi zgomotoase cu lac de unghii... În cădere, toate acestea au făcut o suită de zgomote cu efect straniu şi imediat: comercianţii au oprit întrecerea „care strigă mai tare poftiţi-la-kebabb-luaţi-o-clătită-fierbinte-o-şaorma-cât capul” etc., iar o armată de (probabil) activişti incognito a înconjurat maşina. Cineva îi reproşa dementului de la volan că miroase a alcool, altcineva chema poliţia, câţiva au venit pe rând să se intereseze de starea mea, proprietara magazinului mi-a adus un scaun şi o felie de tort, somându-mă să nu o refuz, pentru că era ziua ei... Alţii dau bani la cinema să vadă aşa ceva!
În câteva minute, din toată tevatura asta rămăsese o maşină neagă. Şoferul s-a topit de teamă că alcoolul nu se putea evapora cu una cu două, iar cei patru (4!) poliţişti veniţi „la faţa locului” m-au găsit mâncând tort şi sporovăind cu patroana despre nebunia sfârşitului de sezon. Fireşte, aveau să întreprindă cercetări, pentru că şi-au notat meticuloşi numărul (de Bulgaria) al maşinii. Îi buşea şi pe ei râsul!
Şi asta a fost doar prima mea zi la mare! A doua zi chiar am avut inocenţa de a întreba dacă pot plăti cu un card la supermarket. Fireşte că în următoarele zile mi-am dat seama că dacă primeam un bon de casă era mare lucru! Asta era intrigant. Dezolant era doar când ajungeam la marginea plajei, unde se adunau mormane de peturi. Şi când veneau băieţii cu nişte motoare pe patru roţi, numai bune de făcut plimbări pe plajă, şi întorceau în viteză, cât să ridice în aer cam jumătate din nisipul planetei. În rest, a fost fain la mare! Încă nu începuse programul „Litoralul pentru toţi” şi toată lumea din staţiune căra în neştire vitrine frigorifice şi canapele. În ziua în care şi salvamarii s-au retras, luând geamandurile cu ei, mi-am zis că e timpul să plec acasă.