Cu televizorul, se duce de nas poporul (II)

 Dorian OBREJA

Recapitulând şi sintetizând cele scrise în prima parte a acestui mini-serial (ce bine că nu e telenovelă, nu?), în România sunt peste 800 posturi de televiziune (un prim capitol la care ţara noastră poate fi considerată campioană mondială), peste 80 la sută dintre români se uită la micul ecran (unii chiar în exces, între 5 şi 8 ore zilnic, alt capitol la care ţara noastră e pe primul loc, fiind locul remarcii că putem numi fenomenul tele-dependenţă), unul din trei români are câte trei televizoare în casă, şi că televizorul-smart este prezent în una din trei locuinţe din mediul urban.

Aşadar, din punct de vedere al dotării tehnice, dar şi al canalelor care emit, stăm bine, chiar foarte bine. S-ar putea spune chiar că nivelul de trai se situează mai sus decât am crede. Numai că, la o analiză mai atentă şi mai de profunzime, ajungem la concluzia că, în foarte multe cazuri, televizorul este ceva „în loc de”, adică un surogat. Cei mai mulţi români nu au, să dau câteva exemple, pentru excursii în străinătate, petreceri fastuoase, maşini şi case de lux, dar nici măcar pentru a vedea filmele noi în cinematografele din mall-uri, unde preţul biletelor este piperat etc., şi atunci „le văd” prin intermediul micului ecran.

Notând în treacăt, ca un paradox, că, deşi în multe cazuri există, în aceeaşi locuinţă, mai 2-3-4 aparate de recepţie, încă se mai practică uitatul la televizor împreună cu partenerul de viaţă (circa 40 la sută), ori chiar (şi) cu copii (aproximativ 20 la sută), să ne axăm atenţia pe genul programelor preferate. Pe locul întâi se situează ştirile (cu aproape 80 la sută), urmând filmele (circa 60 la sută) şi divertisment.

Prin urmare, cu prioritate, românii se informează cu privire la ceea ce se întâmplă în comunitatea lor, în ţară şi în lume prin intermediul televiziunilor. Ştim foarte bine că informaţia înseamnă putere. Ştiu asta şi patronii/echipele diferitelor canale. Care au, nu e niciun secret, interesele şi partizanatele lor. Dacă ar fi să vedem acelaşi eveniment relatat de mai multe canale de ştiri, am rămâne nedumeriţi, dacă nu chiar năuciţi, pentru că unele le prezintă în alb, iar altele în negru. De aceea, în multe cazuri, chiar ar fi indicat să procedăm în acest fel, aflând (aaproape) adevărul pe undeva, pe la mijlocul distanţelor ce separă cele două modalităţi de „informare”. Deloc de mirare, segmente ale societăţii civile au iniţiat campanii contra manipulării de acest fel.

Iar aceasta este doar partea mai vizibilă a lucrurilor. La ea trebuie să adăugăm, de îndată, transmiterea de mesaje către subconştient, unde, în majoritate, produc efecte, tentativa de manipulare fiind încununată de succes.

Dominând de de partea media, s-ar zice că televiziunile, aflate pe val, au viitorul luminos (şi bănos). Ei bine, nu-i chiar aşa. Se pare că, deşi sună paradoxal, televizorul rămâne, televiziunile se îndreaptă spre apus. De ce? Cine este concurentul care, mai ales începând cu 2019, se profilează în câştigător? Canalele de tip youtube. Dar despre acestea şi modalităţile lor de manipulare, cu un alt prilej...