Cultura ieşeană, tot mai Cenuşăreasă (II)

 Dorian OBREJA

Aducean aminte în prima parte a acestui (sincer, nedorit!) mini-serial, că, neoficial, Iaşul mai este supranumit şi capitală culturală a României. Cât de justificat este acest calificativ se poate constata şi din consemnările presei, dar şi din faptul că, deşi, în ultimele două decenii  a candidat de două ori la obţinerea statutului de Capitală Culturală Europeană, a pierdut tot de atâtea ori, în favoarea Sibiului şi apoi a Timişoarei...

Iar problema şi mai gravă constă nu în faptul că Iaşul pierde asemenea competiţii, ci locuri/clădiri simboluri ale istoriei, civilizaţiei şi culturii de aici şi nu numai.

Potrivit informaţiilor din presă, peste 40 de monumente riscă să se ruineze, iar mai mult de zece au „dispărut”, demolate sau chiar furate bucată cu bucată (printre ele, conacul Poieni, turnul de apă al Uzinelor Nicolina, fosta fabrică de tutun, conacul Cantacuzino-Paşcani, casa scriitoarei Magda Isanos, busturile lui Nicolae Gane şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Biblioteca judeţeană afost exilată şi se pare că nu va rămâne nici în actuala locaţie. Un cinematograf s-a distrus, altul a căpătat altă destinaţie, iar alte două se părăginesc pe zi ce trece-   

Alt aspect, deloc onorabil pentru cei care l-au orchestrat şi au profitat: în Copou, pe cheltuiala statului, adică a contribuabililor, se realizaseră, prin renovare, două bijuterii arhitectonice, care găzduiau două entităţi importante pentru relaţii noastre cu străinătatea – Centrul cultural francez şi, respectiv, cel german. S-a aşteptat renovarea pentru a se face retrocedarea? Au fost obligaţi proprietarii să înapoieze statului costurile renovărilor? Întrebări retorice, desigur. Clădirea care se renovează, actualmente, în Puaţa Unirii, şi care, sper, se va numi ceva de genul Palatul culturii internaţionale, s-ar părea că va găzdui, de văzut în ce condiţii, acste centre, precum şi altele.

Dar cazul cel mai flagrant, chiar revoltător, este altul. După cum se ştie, Iaşul este (şi) oraşul primului spectacol dramatic în limba română, aici fiind cel mai vechi Teatru Naţional din România – „Vasile Alecsandri” (înfiinţat în 1840, actualul sediu fiind inaugurat pe 1 decembrie 1896, considerat unul dintre cele mai frumoase teatre din lume!).

Aşa cum era normal, într-un oraş al teatrului, trebuia să existe şi un muzeu al lui. Şi nu era alt loc mai potrivit decât Casa „Vasile Alecsandri”, situată pe strada cu acelaşi nume, deci în centrul urbei, clădire care a fost restaurată, tot din bugetul statului, între anii 1972 şi 1976. Numai că, iarăşi s-a întâmplat o „minune”, şi mult după terminarea renovării, clădirea a fost retrocedată celui declarat a fi proprietar de drept, comorile culturale găzduite fiind trimise în Copou, la Muzeul „Mihai Eminescu” (au fost mutate peste 22.000 de piese), într-o formulă mult restrânsă, astfel încât, astăzi, la Iaşi, nu mai avem Muzeul Teatrului Românesc, ci o expoziţie/colecţie – „Istoria Teatrului Românesc”!

Ironia sorţii – sau poate nu ea! - a făcut ca, exact vizavi de fostul Muzeu al Teatrului Românesc de pe str. V. Alecsandri să se renoveze (cu fonduri europene) în ultimii ani o clădire care să devină, de anul trecut, o „Casă a muzeelor”. S-ar fi putut, foarte lesne şi foarte firesc, ca aici să se reînfiinţeze instituţia amintită (era loc,  suprafaţă totală  fiind de 3.988 mp) Ţi-ai găsit?! S-a preferat instalarea/realizarea altor muzee, printre care şi unul al istoriei teatrului unei minuscule minorităţi etnice. Cărei etnii aparţine, ca să vezi, şi cel care a beneficiat de retrocedarea Casei „V.Alecsandri”! Şi căruia autorităţile ieşene ar fi putut (există şi legi, existau şi bani) să-i cumpere clădirea, nelăsând Iaşul fără un monument istoric şi cultural dintre cele mai importante...